Simplitatea Împărăției

Orientarea fundamentală a celebrării liturgice este eshatologică, nu istorică. Anticipând sfârșitul tuturor lucrurilor, în care „Dumnezeu va fi totul în toate”, rugăciunea publică eclezială intră în prezentul perpetuu al eternității. În Sfânta Liturghie, această intrare are loc, simplu și logic, de la „intratul mic”, când, după chemarea „Veniți să ne închinăm”, se cântă „Sfinte Dumnezeule”. De ce se cântă asta? Pentru că atunci ne aflăm deja în fața lui Dumnezeu. Din acest moment, orice categorie de spațiu și timp cade, iar discuția despre succesiuni temporale și secvențe distincte nu mai are rost, după cum își pierde însemnătatea și obsesia despre „momentul consacrării darurilor”. În prezentul lui Dumnezeu, totul este deja mântuit, consacrat, îndumnezeit. Rugăciunea Epiclezei din Liturghia Sfântului Vasile cere Duhului Sfânt „să arate” darurile ca Trup și Sânge, nu să le prefacă. Ele se manifestă în adevărata lor natură, ca ceea ce deja sunt în eschaton. Noi intrăm, pentru moment, în Împărăția în care Hristos este „punctul Omega” al tuturor lucrurilor, prezență a lui Dumnezeu în întreg cosmosul. Darurile vin de acolo, sunt parte din acel cosmos care e deja una cu Dumnezeu. Pentru moment, preotul dă la o parte cortina și ne arată întreaga recuzită. Rolul său e limitat, reprezentativ; nu e un supraom care face lucruri misterioase și înspăimântătoare cu mâinile sale, ci însoțitorul care le arată oamenilor ce au de făcut cu toții, împreună.

Lectura istoric-alegorică a celebrării liturgice este în acest sens, secundară, pedagogică și oricum atestabilă relativ târziu în dezvoltarea liturghiei, poate începând cu comentariile lui Gherman al Constantinopolului în sec. VIII. „Acum începe misiunea publică a lui Isus”, „acum este jertfit Mielul”, „acum este depus în mormânt” (o narațiune oricum incoerentă cronologic chiar ținând cont de succesiunea momentelor astfel interpretate) – acestea sunt semnificații adăugate târziu, de dragul catehizării credincioșilor, pe măsură ce liturghia devine tot mai încărcată. Ce a început ca simplă mulțumire (rugăciunea euharistică din Didahia primului secol e o simplă doxologie, fără pretenția de a consacra nimic sau de a rememora cuvintele „Luați, mâncați”), cu rugăciuni adeseori improvizate și în care termenul de „Euharistie” era aplicat și darurilor, și celebrării liturgice, și adunării credincioșilor, a devenit treptat un spectacol de putere și de separare între lumi: sacru și profan, clerici și laici; recursul la istorie prin alegorizare – ideea că Liturghia ne reconectează cumva cu timpul terestru al lui Isus – e parte din efortul mai amplu de oferire a unui substitut pentru credincioși: în loc de autentica, radicala și atât de simpla trăire în orizontul Împărăției, Biserica a oferit o inutilă reinterpretare, icoane, devoțiuni, pe fondul unei generale distanțări a poporului de nucleul a ceea ce se întâmpla cu adevărat.

De aceea și „încărcătura” Postului Mare, a Paștelui și a celorlalte sărbători este un spectacol pedagogic și atât. Noi nu devenim părtași ai drumului Crucii prin aceste manifestări, ci cel mult ne amintim despre acele evenimente pentru a ne reînnoi examinarea interioară. În mod similar, nu există nicio plauzibilitate în insistența romano-catolică (din fericire, îmblânzită în ultimele decenii) asupra capacității aproape magice a cuvintelor Instituirii „Luați, mâncați…” de a transforma pâinea și vinul. Trecutul acestui eon căzut nu mai există. Tic-tac-ul metronomic al timpului nostru cade în gol, înspre moarte. Liturghia nu este în niciun sens o participare la jertfa lui Isus de pe Cruce și nici „jertfă de ispășire”. Nu au sens referințele la vreo eternizare a Golgotei, ci, mult mai simplu, cele la Isus cel Înviat care împlinește în istorie, în timp ce noi ne bâlbâim și ne scărpinăm în cap, ce este deja înfăptuit în eternitate. Liturghia este salt înainte, înspre orizontul final al istoriei, care și acesta, la rândul său, poate că nu e nimic altceva decât o ridicare „întru cele înalte”, o înălțare, după logica Evangheliei după Ioan, înspre Cel care a venit la noi „din cele de sus” și a împlinit deja, prin Cruce și Înviere, Judecata de Apoi. „Când mă voi înălța, îi voi pe trage pe toți la mine”. O Judecată decisă în favoarea omului și a cosmosului. Nu a venit să judece, ci să mântuiască.

Însă, desigur, ca în fiecare an, fast, lacrimi stoarse, procesiuni, „iubiți credincioși, astăzi parcurgem și noi drumul…”, „astăzi Isus se naște în ieslea inimilor noastre…” Iară și iară.