Patru argumente pentru apocatastază în opera lui David Bentley Hart

I: Echivalența morală dintre Dumnezeu și creație

Doctrina creatio ex nihilo implică faptul că Dumnezeu creează liber de orice determinare, interioară sau exterioară. Fiind Bunătate infinită, Atotputernic ca Act pur, este liber să se reveleze pe deplin în creația sa. El acționează, evident, cu o finalitate, iar finalitatea nu poate fi alta decât propria lui bunătate.

Înseamnă că între Dumnezeu și natura creației există o echivalență morală absolută: „destinul moral al creației și natura morală a lui Dumnezeu sunt inseparabile”

De la Grigore de Nyssa: crearea lumii conține în sine și mântuirea lumii. Pentru Grigore de Nyssa, „cosmosul va fi cu adevărat creat, doar când își va atinge desăvârșirea în „uniunea tuturor lucrurilor cu Binele prim”.

Cum rămâne cu cauzalitățile secundare (libertatea omului): ele sunt în mod logic reductibile la cauza lor primă, și nu pot depăși acea singură finalitate a cauzalității prime; „toate finalitățile contingente sunt incluse intențional în interiorul deciziei lui”.

Această idee e legată și de doctrina tradițională despre rău ca privatio boni: nu are o substanță proprie, nu este „un lucru care să vină de undeva”. El este temporar, o umbră de care nimeni nu se poate agăța la infinit. Atunci, orice „breșă” rămasa la final, orice tragedie nesfârșită, orice iad în care, prin definiție, Dumnezeu este absent, ar însemna că El a cauzat-o direct, „ca o implicație asumată liber în actul său de creație, și deci ca o expresie a cine este el cu adevărat.”

Nu are sens să spui nici că iadul ar avea un bine mai mare: suveranitatea lui Dumnezeu, faptul că El ne iubește atât de mult încât ne-a creat liberi etc. Binele „mai mare” este condiționat, relativ, „condițiile sunt deja parte din conținutul lui”, răul permis este „o condiție prezentă din eternitate în acel bine”.

S-ar naște astfel ideea că creația ar avea un cost inevitabil, o „înțelegere” încheiată de Dumnezeu cu răul natural; adică o tragedie dorită de Dumnezeu. Un singur suflet damnat (Hitler) ar fi „prețul stabilit de Dumnezeu pentru propria putere”, „mielul jertfit de la întemeierea lumii”. Ivan Karamazov: ar merita chinul unui singur copil pentru armonia finală? Dar chinul veșnic al cuiva?

Dacă Hitler ar fi prin predestinare, atunci el ar fi acolo doar pentru a se arăta în el suveranitatea lui Dumnezeu; ar avea o funcție sacrificială în creație. Dacă ar fi acolo prin propria alegere, atunci Dumnezeu a voit o lume în care există condiții pentru posibilitatea damnării. Și dacă nimeni ar fi damnat, dar lumea ar fi creată doar cu „riscul” ca cineva să piară, Dumnezeu își va fi asumat această posibilitate. „Ce este riscat este deja abandonat”; „să riști viața copilului tău pentru alt scop înseamnă, moralmente, să-l fi ucis deja.”

II: Eshatologia biblică

Ideea iadului veșnic lipsește cu desăvârșire în corpusul paulin. În Evanghelii, Isus pare să indice două tipuri de sorți post-mortem: anihilare sau purificare. Nu știm exact ce semnificație atribuie el termenului de „Gheenă”: conform tradiției, loc al unor sacrificii păgâne, loc al distrugerii în vremea căderii Ierusalimului; loc al arderii gunoaielor și cadavrelor („viermele care nu moare și focul care nu se stinge”). Cele două mari școli rabinice din vremea lui atribuie Gheenei un rol de purificare (nu se poate sta mai mult de un an de zile!). Gheena poate fi loc al pedepsei, purificării sau distrugerii. Imagistica folosită de Isus nu conține definiții exacte ale judecății viitoare: mai mult în zona poeziei, metaforei, evocării.

Mt 25:46: „osânda veșnică”. „Kolasis aionios”: kolasis este pedeapsă purificatoare; aionios și aion sunt termeni a căror ambiguitate și plasticitate a fost observată de mulți autori ai Antichității. „Aion”: perioadă, viață de om, epocă, epocă îndepărtată; Veacul ce va să vină; Aionios: referitor la Veacul ce va să vină; un tip de timp, de ființă, de existență. Ioan Gură de Aur: stăpânirea Satanei în lume e doar „aionios”. Deci: Mt 25:46: pedeapsa purificatoare din veacul ce va să vină. Termenul tehnic grec pentru eternitate: aidios sau atelevtetos.

Două orizonturi eshatologice: unul istoric, finalizat cu Judecata, după care vine „aionul”. Unul final, al tuturor orizonturilor, dincolo de toate veacurile, când cei rebeli, după purificare, îl vor regăsi pe Dumnezeu.

III: Natura persoanei

Grigore de Nyssa: Dublă creație – Umanitatea ca o Ființă umană ideală, identică însă cu întreaga pleroma a tuturor ființelor umane. Această Ființă pluriipostastică poate să reflecte chipul divin doar în integralitatea ei. Adam și Eva: primii reprezentanți empirici, istorici ai rasei umane, din a doua creație, în timp. Ființa unică subzistă în înțelepciunea divină, dar trece printr-o succesiune/desfășurare în timp.

Doar la sfârșit va fi fost cu adevărat creată o ființă după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Această totalitate îi aparține deja lui Cristos din eternitate și nu poate fi niciodată înstrăinată de el. Este trupul Logosului. Întruparea e în întreaga „pleroma” pentru ca întreaga umanitate să fie reorientată către adevăratul ei scop. Paștele, începutul unei „akolouthia”/desfășurari a învierii în trupul speciei. Procesul nu poate fi oprit.

Pierderea chiar și a unui singur om ar lăsa incomplet trupul Logosului, iar scopul lui Dumnezeu în creație, neîmplinit.

În plus, a fi persoană înseamnă a fi în relație. Suntem suma tuturor acestor relații. Poate că nu îmi pasă de un criminal sau de Hitler. Dar familiei îi pasă. Și apoi le pasă altor persoane de acea familie. Și apoi altor persoane. Cercul se extinde la infinit. Dacă eu fie uit, printr-o „amnezie cerească”, de fiul meu aflat în iad, fie chiar bucuria mea crește văzându-l cum se chinuie, atunci eu nu mai sunt acea persoană. Fie devin o „pură anonimitate”, o „scânteie de pură intelecție”, fie devin un monstru. În orice caz, voi deveni altcineva. Și atunci, eu nu mă mai mântuiesc. Sau devine preferabil iadul, în care măcar nu se uită niciodată de cei dragi.  

IV: Nimeni nu poate alege iadul în mod liber

Există o natură intrinsecă în spiritele raționale: suntem creați cu un scop și ne vom găsi împlinirea doar atingând acel scop: Dumnezeu.

Suntem liberi doar când alegem bine, nu atunci când putem pur și simplu să alegem. Nu există libertate într-un presupus act spontan de alegere; și de fapt nu există, logic vorbind, o alegere „spontană”. Eu întotdeauna aleg potrivit unui scop intențional. E însăși natura raționalității.

Nu putem să alegem răul pentru că 1. Nu este nimic de ales (nu are substanță); 2. Suntem creați doar pentru Bine. În orice act rațional sau volitiv există acea orientare transcendentală către Bine.

Și când aleg răul, îl aleg de fapt crezând că e Binele. Orice alegere e răului este rezultatul unei erori de judecată, a unei ocazii în care libertatea mea de a vedea Binele nu a fost suficient de mare.

Suntem liberi doar când avem o perfectă cunoaștere a Binelui, dar în această viață nu există așa ceva. Orice culpă din această viață este prin definiție finită, limitată. Ea nu poate merita o pedeapsă infinită. Și nimeni, în deplină cunoștință de cauză, nu poate alege neantul: pentru că e împotriva esenței naturii ființelor raționale, aceea de a fi mereu orientate către Bine. „Nici măcar Dumnezeu nu poate crea o ființă rațională neorientată către Bine, sau o lume în care 2+2=5… Voința este determinată spre Bine, la fel cum intelectul este orientat către Adevăr: deci eu nu pot voi răul pe baza faptului că e rău mai mult decât pot să cred ceva pe baza faptului că e fals.”

Hitler ne pune în fața unei dileme: ori s-a născut scelerat, ori a devenit rău datorită circumstanțelor. În ambele cazuri, nu a avut niciodată libertate absolută. Natura faptelor lui este infinit de rea, iar el a fost el însuși, a meritat să fie damnat. Dar natura culpei lui este finită.

Există, spune, Maxim Mărturisitorul, o voință gnomică: libertatea deliberativă, când cineva cântărește între Bine și Rău – asta arată deja că nu e complet liber. Dar ea nu e naturală în om. Doar voința naturală, permanent orientată către Bine, este intrinsecă omului.

Dacă ar exista o capacitate înnăscută a omului de a-l respinge pe Dumnezeu, Hristos nu ar fi putut fi pe deplin om. Întruparea lui ar fi fost o asumare incompletă a naturii umane. Dar tocmai pentru că el este lipsit de acea voință gnomică, nenaturală, el este pe deplin liber între toți oamenii.

Ideea alegerii libere a iadului de către om este un nonsens logic și metafizic. Nu poți alege „neantul” decât dacă îl confunzi cu Binele, și nu poți face această confuzie decât dacă ai libertatea deja afectată. Însă o libertate limitată înseamnă și o culpă limitată. O pedeapsă infinită nu e compatibilă cu o culpă finită.