De unde vine zâmbetul unui bebeluș?

După nașterea fiului meu, unul dintre lucrurile pe care le-am așteptat cu nerăbdare a fost primul său zâmbet. Când acesta a venit – poate la o lună, poate un pic mai târziu – și apoi a înflorit în adevărate explozii de bucurie, a fost inconfundabil, ușor de distins față de discretele grimase din primele zile.

Surpriza mea a fost legată de originea zâmbetului. Înainte, fusesem convins că zâmbetul copilului – ca de altfel toate reacțiile sale, apoi primele cuvinte, apoi, de fapt, tot ceea ce este el – se naște ca reacție la zâmbetul părinților, ba chiar, am putea spune, e creat de acesta. Zâmbetul copilului, știam eu, apare ca imitație a zâmbetului mamei, ca reacție față de acesta, într-un prim element al unui întreg șir de date „scrise” în mintea, inima sa de către părinți. Este perspectiva clasică, pedagogică, a viziunii asupra omului nou-născut ca „tabula rasa”, o tăbliță de ceară neatinsă pe care se va scrie, de către Celălalt, tot ceea ce va fi el în viață.

Dar ceea ce eu am văzut mi-a apărut diferit. Zâmbetul său nu a părut să vină întotdeauna ca reacție, cel puțin imediată, identificabilă, la zâmbetul nostru. Sigur că poți vedea cum bucuria și iubirea îi trezesc și lui bucurie și, în felul său, iubire. Dar a fost ceva în zâmbetul său care a părut să preceadă perioada de „scriere pe tăbliță”. Bucuria lui Victor părea să fie deja acolo, fără legătură cu noi, cu un „celălalt” uman, finit.

Marea dezbatere din teologia catolică a secolului 20 e rezumată de pozițiile contrare ale lui Hans Urs von Balthasar și Karl Rahner. Balthasar, în „Doar iubirea e credibilă” și mai târziu în trilogia teologică despre frumos, bine și adevăr, scrie chiar despre relația dintre mamă și copil că este o analogie, un „simbol real” (nu doar formă care trimite metaforic către supranatural, ci chiar purtător de conținut supranatural) al relației dintre Dumnezeu și om. Copilul răspunde zâmbetului mamei și este astfel constituit ca subiect de către un alt subiect care i se adresează. Această constituire este în mod necesar unilaterală în sens genetic și cronologic: doar după ce subiectul matur își revarsă iubirea asupra nou-născutului, acesta din urmă poate să-i răspundă. Însăși capacitatea sa de răspuns este creată de către subiectul care i se adresează. Analogia duce astfel către relația dintre Dumnezeu și om care nu doar în faptul însuși al creației îl construiește, ca Subiect Absolut, pe subiectul aflat în radicală dependență ontologică de el, dar continuă această creatio continua în marea dramă a Revelației istorice care îl recreează pe om ca subiect moral (în Decalog) și apoi ca subiect nou, mântuit și transfigurat, în Întrupare, Cruce și Înviere. Omul este permanent precedat de inițiativa lui Dumnezeu, fiind plăsmuit din nimic, înzestrat cu limbaj și, după cădere, reînzestrat cu capacitatea unui răspuns iubitor, de către Dumnezeul cel Viu. Și orice relație mamă-copil reproduce, reipostaziază și face prezentă, generație după generație, această dramă a iubirii. În această lectură, iubirea, iubirea singură, aduce la viață un om și îi pune chiar și primul zâmbet pe chip.

Cealaltă perspectivă, a lui Karl Rahner, pleacă de presupoziția că orice om este deja orientat în mod transcendental către Absolut și că Revelația nu poate veni într-un gol absolut, ci către niște ființe care au deja posibilitatea de a primi și înțelege Cuvântul. Create prin Cuvânt, de Inteligibilitatea însăși, ele pot să-l primească mai târziu, „înțelegându-l”, ca pe un Cuvânt mântuitor, întrupat. Evident, dependența ontologică radicală de Creator rămâne, dar nuanța aceasta schimbă datele dramei: omul, ființă finită, este prin însăși natura sa fereastră către Ființa infinită. Parte din marele veșmânt creat al Ființei, el este un dialect nou al marelui Limbaj, temă muzicală mereu surprinzătoare din marea simfonie, purtător fragil al unei scântei din Marea Taină.

Ceea ce mi s-a părut că se poate constata în legătură cu zâmbetul fiului meu este că o bucurie tainică era deja acolo, care a ieșit la iveală, da, uneori ca răspuns la bucuria noastră, dar poate mai des în mod liber, nesolicitat, neașteptat. Interpretarea tinde așadar să încline către a doua teorie. Băiatul nostru, împreună cu toți oamenii care au trăit și vor trăi vreodată în această lume, este, din momentul concepției, un abis de lumină.

Aceasta nu înseamnă că nu e un bebeluș pe care să-l aștepte o întreaga viață de experiențe, cicluri educaționale, sentimente, o viață în care prioritatea pedagogică va aparține multă vreme a părinților. Biologic, psihic, sufletește, el va parcurge un lung drum de formare, de „scriere”. Da, omul în corp, minte și suflet se naște „tabula rasa”.

Dar realitatea despre care vorbesc este strict spirituală, desemneată prin termenii „pneuma” (gr.) sau „spiritus” (lat.), nu prin „psyche”/„anima”, „soma” sau „sarx”. Când vorbesc mai sus despre „suflet”, mă refer la „psyche”, la realitatea tumultoasă și în mod fundamental lipsită de libertate a psihicului, emoțiilor, sentimentelor care apar de cele mai multe ori ca reacții față de un stimul, ca „tabula” pe care mediul extern scrie, cu abilitate sau stângăcie, ceea ce va fi acel om în educație, temperament, caracter.

Spiritul însă este realitatea în principiu non-detectabilă, non-empirică pe care o poți descoperi fie prin credință, fie „pipăind” cu „antenele” rațiunii oarbe față de Ființă, dar capabile de a-I detecta urmele, pașii. Abia el este cu adevărat liber, ca „suflare” (lat: „spirare”; ebr.: „ruah”) a Dumnezeului celui Viu, ca un copil al Spiritului Absolut, ca far pentru întreaga creație, ce își răspândește lumina proprie, unică, primită în dar, din dragoste, de la „Părintele Luminilor”. Numai că risc o mică incoerență: este o realitate… în principiu non-detectabilă. Aproape non-detectabilă. Căci primele, apoi tot mai frumoasele, mai veselele și mai exuberantele zâmbete și râsete ale unui copil sunt, în opinia mea, tocmai nu simple răspunsuri psihice, oarecum automate, față de zâmbetele și gesturile drăgăstoase ale părinților, ci semne din adâncuri, de departe, de foarte departe. Din infinitul interval dintre Dumnezeu și om, deschis de fapt de către Dumnezeu pentru om, pentru creșterea și înflorirea sa, pentru ca omul să fie „gloria Dumnezeului celui Viu” (Sf. Irineu din Lyon), cununa întregului univers, cel care îi dă întregul ritm misterios și îi dictează, fără să știe, haosul și decăderea, ridicarea și schimbarea la față.

Și mai risc o incoerență, dus cel mai probabil de emoție și capacitatea de autosugestie: în nenumăratele ocazii în care l-am putut ține în fața mea, privindu-ne reciproc, mi-am adus aminte de o relatare de-a lui Pavel Florenski, filosoful rus ucis în Gulag. El povestește că la un moment dat își privea în ochi unul dintre copii, pe atunci bebeluș. Într-o clipă, i s-a părut că nu mai era privit de sugarul abia venit pe lume, cu mintea necoaptă, privirea fără concentrare și distrată, ci de însăși Ființa. Ochii copilului căpătaseră brusc o seriozitate și o forță din altă lume, care acum se îndrepta și pătrundea în ochii și sufletul tatălui său, lăsându-l complet expus în toată intimitatea trăirilor sale. Rolurile se schimbaseră: nu mai erau acolo tatăl și copilul, ci omul și acel Magnum Mysterium din care provine, deasupra căruia se desfășoară viața sa fragilă și în fața căruia este mereu gol, în nevoie, neputincios, însetat.

Inspirat de această notă, am căutat fiecare privire a copilului meu. Și ce am găsit uneori poate fi descris, imperfect și analogic, tot ca un abis de lumină, ca poarta Absolutului. Pe urmele teologului rus Serghei Bulgakov, putem spune că omul este ipostas creat, având ca model cele Trei Ipostasuri Dumnezeiești, care cheamă din neant, din neființă, nenumărate ipostasuri create, într-un dialog inițial purtat în eternitate. Dumnezeu-Treime privește în abisul nimicului și, în atotputernicia și creativitatea sa infinită, aprinde întunericul absolut, își reflectă în el Înțelepciunea – „Sofia” – și face din el lume, cosmos, Sofia creată. Iar în lumea cu acest chip al Sofiei, îl aduce în ființă pe Om, Ipostas creat, al cărui rol este să „ipostazieze” întreaga lume, să medieze întruchiparea Chipului dumnezeiesc în ceea ce este non-dumnezeu.

Căci ce altceva este fiul meu dacă nu încă un astfel de chip, de ipostas, de persoană irepetabilă, cu o adâncime infinită, ai cărui ochi ascund la nivel metafizic marele ocean al Ființei, un ocean care nu e haos, război, nonsens sau întâmplare, ci Intenționalitate, Finalitate, Pace, Splendoare și Viață. Florenski a avut probabil o epifanie atunci când l-a privit pe fiul său. Dar noi nu trebuie neapărat să așteptăm vizita harului, ci să „pipăim” cum putem, cu ce avem, cu credință, rațiune sau cu amândouă, marele mister din spatele ochilor copiilor noștri. Dincolo de ei se ascunde ceva care depășește infinit întreaga imaginație ficțională a culturii umanității, toate basmele, miturile și romanele, și care îi unește pe ei, pe copii, cu întreaga umanitate și cu însăși Ființa în care cosmosul se odihnește ca un fir de colb într-o palmă caldă.

În fața unor asemenea adâncimi eterne, perfecte, noi avem capacități limitate de înțelegere și, mai important, dacă nu chiar mai trist, de exprimare a recunoștinței. Păcăliți de aparențele unui trup plăpând și a unui psihic de prunc, măcinați de carențe proprii, nu știm că Misterul a poposit în casele noastre, în pătuțul luminat blând, în cântec de leagăn. Grijulii, paterni, uneori obosiți și nerăbdători, analizăm cu atenție pruncul și așteptăm încă o etapă de creștere, dar nu știm că noi suntem cei străpunși „până la despărțitura sufletului și a spiritului” (Evr 4:12) de o Privire care pe toate le cunoaște, pe toate le iartă, pe toate le iubește.

Pentru fiul meu, ca pentru toți ceilalți, urmează un drum lung în care trupul și psihicul vor trebui să ajungă prin tot ceea ce îi vor oferi cei din jur, și, de la punct, tot ce va reuși el singur să-și ofere, cât mai aproape de ceea ce este el din eternitate, din clipa irevocabilă a creării sale ca spirit finit cu chipul Dumnezeului Celui Viu. Urmează și pentru el același drum al unirii contrariilor, al vindecării fracturii interioare, al pelerinajului către esența sa și ființa sa. Iar pentru mine va continua drumul credinței, al recunoștinței, al întreținerii permanente a conștiinței Abisului strălucitor care se află în el ca identitatea sa fundamentală. Într-adevăr, semnele sunt mereu prezente, ca vizite nemeritate ale harului. Simplu spus, el este numai bucurie. În orice descoperire, orice întindere a mânuței către un obiect interesant, orice veselie năstrușnică din te miri ce, el este cu adevărat om, a cărui esență este ieșirea din sine, dorul de alteritate ca analogie a căutării Absolutului, căutarea unei Bucurii din care a venit și către care se îndreaptă. Străpuns și orbit de un mister pe care nu-l înțeleg, știu doar că pentru o eternitate de care suntem siguri, acest om, acest mic trup locuit de Minune, va rămâne my love, my child.

Foto: Philip Richard Morris, La cules de flori.