Eseuri decente

A bea Paradisul

doua_eseuri_despre

Horia-Roman Patapievici, Două eseuri despre paradis și o încheiere, 2018

Teza lui Horia-Roman Patapievici este că modernii au pierdut legătura cu paradisiacul, în ciuda faptului că omul european are simțurile, nostalgiile, reprezentările, conceptele impregnate de fiorul trecut și… viitor al paradisului. Contrastul dintre „Divina Commedia” a lui Dante și „The Cantos”, „cânturile” epic-poetice ale lui Ezra Pound simbolizează falia existențială dintre vechea Europă și cea modernă. Dante este apogeul simțului paradisiac din cultura greco-romană botezată de creștinism întrucât el are o viziune teologică clară, maiestuoasă, încărcată de splendoare, și pe care o folosește ca schelet pentru o artă poetică ce transmite o viziune: un tip de experiență aflată la îndemâna lui Dante pentru simplul fapt că omul medieval era altfel structurat; era ancorat în paradisul invizibil la fel cum cerul și pământul vizibile din „Commedia” erau ancorate într-o amețitoare inversare a perspectivei, de la geocentrism la teocentrism, de la materia acestei lumi la Empireu, Cerul invizibil în care corurile de îngeri îl slăvesc pe neîncetat pe Dumnezeu, re-velat, re-învăluit în marea Roză Albă, Candida Rosa. 

Autorul face apoi o călătorie pasionantă în lumea chinuită a lui Ezra Pound, cel care încearcă să construiască un echivalent modern al operei lui Dante, dar eșuează dureros, simultan cu prăbușirea sa interioară în nebunie. Pound, neinteresat de teologia lui Dante, era totuși conștient că modernii trebuie să recupereze măcar simțul paradisiacului, sub forma unei percepții senzoriale, naturale, a paradisului. El încearcă asta cu mijloacele tipic moderne ale subiectivității, amintirii, nostalgiei, intertextualității. Ce rezultă însă este un text inegal, în mare parte lipsit priza cu realitatea și cu adevărul, o simplă măcinare în gol a unor motive literare și a unor senzații și a unor amintiri uneori înscenate. Pound nu reușește să atingă nivelul lui Homer sau Dante pentru că estetică modernă e deconectată de la adevăr și devine astfel nu doar pură subiectivitate, ci și de-a dreptul urâtă, sabotându-și propriul proiect.

Cartea ni-i prezintă, ca niște vârfuri ale celebrării vechii culturi europene a simțului paradisiacului, pe Claude Lorrain, peisagist a cărui forță ar proveni din acea ambiție de a reprezenta o lumină ce pare a veni din crepusculul Vârstei de Aur, și pe Rembrandt, care merge chiar mai departe: la el lumina paradisului nu vine din afară, ci… din lume, dintr-o materie care strălucește tainic, arătându-și natura ce se va revela pe deplin în momentul Parusiei și al învierii trupurilor.

Eseuri provocatoare, înălțătoare, dar și neliniștitoare: oare eșecul lui Pound era „scris” deja în natura modernității? Oare Paradisul este inaccesibil omului modern tocmai prin faptul că acesta din urmă e… modern? Cum facem să recompunem capacitatea estetică a acestei culturi? Cum facem, de fapt, să ne recompunem, imitând ambiția lui Dante: a tinde către trasumanare, „transumanarea”, transcenderea propriei umanități, contemplând și bând cu ochii substanța Paradisului?

Oare unde în această lume poți contempla, bea și mânca Paradisul?

Hmm, să vedem, dragi prieteni… Se zice că odată…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la august 5, 2019 de şi etichetată , .
%d blogeri au apreciat asta: