Eseuri decente

Povestea ascunsă în ruine

DSC_0115

Dintre toate siturile arheologice văzute în Italia, niciunul nu mi-a provocat o impresie mai puternică decât Ostia Antica, orășelul dezvoltat pe lângă fostul port al Romei antice. Cobori din trenul plin de turiști dornici să meargă pe litoralul roman, mergi un pic, plătești biletul și… ieși din prezent. Poarta se închide în urma ta, se face liniște, iar în față se așterne un oraș părăsit, păstrat aproape mai bine decât Pompei. Rămâi doar tu și vântul ce mângâie pinii de stâncă și chiparoșii, jucându-se cu gândurile și trecutul.

Au rămas drumuri, temple, case, chiar și un fel de blocuri  – la parter erau magazine, la etajul de sus locuiau oameni în condiții dificile. Un amfiteatru, terme grandioase, cu obișnuita împărțire romană: apă rece, apă caldă, saună, loc pentru exerciții fizice. Mozaicul dintr-o piscină îl reprezintă pe zeul Neptun purtat pe ape. Erau cinci-șase temple într-un oraș de 50-60 000. Aveau ateliere, vreo trei piețe, comerț înfloritor, teatru.

Și dacă undeva, cândva, Ostia Antica mai trăiește încă? Dacă din perspectiva veșniciei, în afara spațiului și a timpului, sub ochii lui Dumnezeu pentru care totul e simultan, condensat într-o clipă, orașul încă forfotește și se aud strigătele comercianților, ciocanele de la fierărie, glasurile vesele de la băi, marșul ocazional al legiunilor care se îmbarcau pentru vreo bătălie, incantațiile preoților? Și oare le lipsește ceva?

Cu ochii imaginației vezi orașul crescând de la nivelul unui sat de pescuit, devenind portul Romei republicane, urmând îndeaproape destinul trecut prin sânge, fier, strigăte și munți de cadavre al orașului lipsit de milă ce avea să subjuge întreaga Europă. Sub soarele Mediteranei, oamenii se nasc, trudesc și mor; câțiva privilegiați gustă din toate plăcerile vieții, încheind un contract cu zeii: sacrificii simbolice sau umane în schimbul ordinii. Trec zeci, sute de ani și pare că nu se schimbă nimic: Roma stăpânește tot, comerțul în port merge, anonimii mor, zeii par mulțumiți de jertfe.

Dacă ni se pare că e greu să ne trăim credința azi, atunci am putea să ne comparăm cu primii creștini care au ajuns în această lume: la Antiohia, Efes, Atena, Roma, Ostia. Lumea aceasta era luminoasă, elegantă și prietenoasă doar în fanteziile olimpicilor la istorie. Toate proiecțiile umane aberante se transformaseră în religie, în „panteonul” zeilor –  creaturi care întruchipau vicii, arbitrar, mâna impersonală și zdrobitoare a sorții. Deși oficial interzise, sacrificiile umane încă persistau în Imperiu în diverse locuri. Iar dacă nu erau oferite direct zeilor, erau oferite indirect în spectacolele delirante cu gladiatori, cu oameni crucificați, arși de vii sau aruncați la animale, spre deliciul spectatorilor. Apoi, copii nedoriți aruncați pe marginea drumurilor, măceluri inimaginabile ale armatei romane, absența totală a oricărei compasiuni față de sclavi, săraci sau străini.

Viziunea despre viață a lumii greco-romane oscila între intoxicarea cu plăceri și dezgustul față de cosmos, proiectat în felurite culte, religii de mistere, forme de gnosticism. La Pompei erau 3 bordeluri la o populație de 10 000 de locuitori; în plus,  pe ziduri și pe drumuri, desene obscene. Predomina la acești oameni obsesia erotismului, exaltarea masculinității, a violenței, pe fondul unei spaime față de Soartă și a unei depresii generale.

Tânărul Marcu, viitorul evanghelist, i-a lăsat pe Pavel și Barnaba și s-a dus, renunțând la prima călătorie misionară (Fpt 13:13). Cu puțină imaginație, ne putem da seama de ce. Era o civilizație a morții către care plecaseră ei trei, niște amărâți, pentru a o cuceri cu mesajul despre Isus din Nazaret, crucificat (rușine absolută pentru romani), mort și înviat (râsete generale în amfiteatru). În logică umană, ce încercau ei era pură nebunie.   

Călătoria imaginară face un salt brusc către secolele IV-V. În mijlocul trainicului drum central, cu urme de căruțe înscrise deja în pietre – semnul unui trafic intens timp de secole – deodată apare o fântână: semnul declinului, al ruralizării. Drumul avea de acum un trafic anemic. Pe nesimțite se transformase într-o uliță. Pragmatici, oamenii acelei generații s-au gândit să sape o fântână. Cui îi mai păsa de un vechi drum? Iar către periferia orașului, departe de marile temple, o biserică. Sfârșit de partidă pentru Ostia, șah-mat pentru Roma. Victorie pentru Evanghelie, într-o confruntare cu un colos istoric ce părea etern.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la septembrie 11, 2018 de şi etichetată , , .
%d blogeri au apreciat asta: