Eseuri decente

Biserica trece prin Vinerea Patimilor

the-descent-of-christ-from-the-cross-jean-joseph-weerts

Ca o mână răsărită din întuneric, fermă, caldă, întinsă către noi, este acest citat din Sf. Pavel: „Așa încât nimeni să nu se laude cu oamenii, căci toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chefa, fie lumea, fie viața, fie moartea, fie cele prezente, fie cele viitoare: toate sunt ale voastre, iar voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu.” (1 Cor 3:21-23) O mână răsărită din întunericul rușinii, al îndoielii, al fărădelegii. Întunericul care cuprinde încet Biserica.

Mândri, sofisticați, convertiți oscilând între intelectualism și exaltare, corintenii începuseră să-și pună speranțele în oamenii care le aduseseră Evanghelia: unul predica bine, altul făcea minuni, altul era capul Bisericii. Eu sunt al lui Pavel, sunt spirit misionar. Eu sunt al lui Petru, îmi place stabilitatea. Eu citesc mult, sunt intelectual fin, deci îl aleg pe Apolo, predicatorul. Dar Pavel îi ceartă: nu, oameni buni, nu vă lăudați cu oamenii, ci doar în crucea lui Hristos. Și această precizare esențială: nu sunteți posesiunea noastră, a apostolilor, a păstorilor, a preasfințiilor și preafericirilor noastre, ci noi vă aparținem vouă. „Toate sunt ale voastre”.  Fie lumea, fie viața, fie moartea, fie Pavel, fie episcopul Romei. Iar voi sunteți ai lui Hristos.

O sfântă și sănătoasă relativizare a importanței ierarhiei pare să domine aceste rânduri ale Apostolului. E ceva total opus Bisericii viitoare care a moștenit din colaborarea cu imperiile și statele simțul stăpânirii asupra oamenilor, simțul puterii simbolice și al deciziei strict clericale, după logica „Nouă ne vorbește Duhul Sfânt, nu vouă, simpli credincioși cu rozarul în mână.” Dar nu, nu despre asta vorbește Pavel. Ci despre golirea de sine a păstorilor, asociată cu jertfa Mântuitorului, care supune întregul univers la picioarele sale, Noul Adam. Deci, prin iubire, tuturor oamenilor. Eu, omul simplu, îi aparțin lui Hristos, iar Biserica mi-a fost dăruită fără vreun merit al meu. De fapt, ne supunem unii altora: „Fiți supuși unii altora în frica lui Hristos” (Ef 5:21). Conștient de darul primit, nu mă transform în revoluționar sau tiran al democrației radicale, ci mă supun celor care mi-au fost supuși de Hristos.

Dar tocmai de aceea, pentru că lauda mea, adică încrederea mea, speranța mea nu sunt în oameni, ci în Domnul, nici nu pot să tac atunci când fiii noului Israel, Biserica, gem sub povara sclaviei și strigă, iar strigătele se înalță până la cer (Ex 2:23-24). Când cei care ne aparțin, care trebuiau să ne fie supuși, conducându-ne „cu frică și cutremur”, ne oprimă, relația e întreruptă brutal. Fărădelegi fără margini au fost comise de oameni ai Bisericii Catolice în ultimele decenii împotriva copiilor și tinerilor, distrugând mii de vieți. Este o maree a răului ce continuă să crească, cu dezvăluiri și acuzații ce au ajuns până la capul Bisericii. A te refugia acum în aceleași reviste diecezane pioase și aceleași site-uri de știri devoționale e doar o soluție de moment. Pentru orice credincios va veni vremea confruntării cu realitatea și necesitatea de a găsi un răspuns.

Eu nu am o explicație pentru ceea ce se întâmplă. Cu cât privești răul mai mult, cu atât îți dai seama că acolo e doar un abis, o prăpastie fără lumină, sunet sau sens. Răul nu are explicație. El are în schimb, o soluție: Dreptatea lui Dumnezeu. „Vai de păstorii care fac să piară și să se împrăștie turma pășunii mele!” (Ier 23:1) Mânia arzătoare, purificatoare a Domnului urmărește până la ultima consecință, până în ultimul atom al universului, nedreptatea. „Iată, eu sunt împotriva păstorilor! Voi salva turma mea din gura lor și nu va mai deveni pentru ei hrană.” (Ez 34:10). Orice episcop sau preot care a făcut sau a ascuns asemenea lucruri stă în umbra crescândă a tronului Dreptului Judecător, sub privirea sa ce scrutează rărunchii și inimile. Iar aici, pe pământ, misiunea lor publică este, de facto, încheiată. În agonia sa, Cristos continuă să se dăruiască în mâinile lor pentru săvârșirea Sfintelor Taine, dar autoritatea lor magisterială și morală este luată de la ei.

Iubire filială, da. Respect față de demnitatea lor umană și față de slujirea lor primită în mod obiectiv de la Biserică, da. Dar să mai vorbești acum de tăcere, de a strânge din dinți „pentru binele Bisericii” (adică strict al ierarhiei), e deja prea mult. Iubirea mea filială nu exclude faptul că îi pot cere unui ierarh vinovat de asemenea grozăvii să plece, pentru a-i da șansa unui final al vieții în penitență („Să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Isus” (1 Cor 5:5). Acestor oameni nu poți decât să le strigi „Înapoia mea, Satano!” (Mt 16:23), ascultând porunca lui Pavel: „Scoateți afară dintre voi pe cel rău!” (1 Cor 5:13)

Ascultare față de Biserică? Dar acești oameni mai fac parte din Biserică? O mai reprezintă în vreun fel? În schimb, iată acum cine e Biserica: victimele mutilate psihic și spiritual pe viață; cei care s-au sinucis din cauza traumei, cei care au rămas distruși, tinerii care și-au pierdut vocațiile pentru că au fost batjocoriți sexual de superiori. În Pennsylvania procurorii au descoperit practica unor preoți de a marca cu o cruce băieții „preferați” sau a altora care produceau pornografie infantilă. Un episcop îl… consola într-o scrisoare pe un preot al său după ce acesta violase o fată, o lăsase însărcinată și apoi aranjase pentru ca acel copil să fie avortat. Nu a consolat victima, ci pe călău. Într-o familie, cinci surori au fost violate de un preot, una dintre ele când avea doar 18 luni.

 La aceștia se adaugă ceilalți oameni care în ultimii ani au suferit continuu (unii fiind cenzurați sau îndepărtați din diverse funcții pentru că l-au criticat pe Papa) văzând degradarea generală, confuzia, clara prăbușire a Bisericii în disoluție, schismă, erezie.

Ei sunt Biserica față de care trebuie să ne arătăm supunerea și dragostea acum. De ei ascultăm acum și îi slujim prin rugăciune, fapte concrete sau pur și simplu rostind adevărul. Adică îl slujim pe Hristos, unit cu ei în suferință, El fiind și Adevăr mântuitor. „Adevărul vă va face liberi!” (In 8:32) Doar adevărul va vindeca și va aduce dreptatea. Trebuie să-l slujim mereu, exclusiv pe Hristos, Adevărul-Suferind, dezbrăcând odată pentru totdeauna teama care ne-a anesteziat mințile și sufletele. Sau oare nu mai putem să judecăm normal, ca ființe demne, ca fii ai lui Dumnezeu? Chiar nu vedem ceea ce se întâmplă?  

 Așa disperați și răniți cum suntem, cu senzația că ne-a fugit pământul de sub picioare, că nimic nu mai e cert, că nu poți să mai ai încredere în nimeni, nu ne rămâne decât să reluăm pariul credinței, saltul în gol, precipitarea înverșunată dincolo de simțuri. Punând inimile noastre lângă Inima lui vom obține iertare de păcate, purificare, ispășire pentru noi și acești păstori. „Vom muri și vom fi liberi”. Vom muri sinelui nostru și omul nou în Hristos va crește în noi. Nu e momentul de a părăsi Biserica, ci de a o conduce prin furtună, când o parte din echipaj a fost decimată. E momentul de a face ceva pentru Isus, la a cărui patimă participă acum Biserica, trupul său: a-i duce crucea, a rămâne pe Golgota, a ne urca pe scară pentru a-i da jos trupul, a-l pune în mormânt. A pune capul pe pieptul său însângerat și rece, știind că Inima aceea va bate din nou, triumfătoare.

 

Foto: Jean Joseph Weerts, „Coborârea lui Hristos de pe cruce”, 1875.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la august 30, 2018 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: