Eseuri decente

Flori dincolo de abis

DSC_0152

cutimpsifaratimp.ro

Contrariile naturii se simt din plin la Subiaco, pe valea râului Aniene, în munții Simbruini din centrul Italiei. Blândețe și o paralizantă duritate, voci care parcă îți vorbesc și răceală impersonală. Stâncă, povârniș, miros de primăvară, oboseală, frig, vânt aspru. Singurătate. Și amintiri: năvălind impetuos, sfidătoare, obraznice, răscolind trupul și inima mai mult decât întreaga putere a vântului.

În spini a început totul. Trupul se abandonează căderii, iar strigătul străbate valea, luând cu sine și un zbor de pasăre speriată. Tânărul Benedict se află de trei ani într-o peșteră. Fusese, în fond, de la început un „ciudat.” Venit cu sora sa Scolastica într-o Romă aflată într-o lentă agonie, studiază retorică pentru câțiva ani, apoi decide brusc să lase în spate angoasa, instabilitatea, frica invaziilor și a arbitrarului barbar, cinismul noilor generații care nu mai speră nimic de la o istorie în mod evident absurdă. Nemulțumit și de o liniștită viață la țară, urcă tot mai mult pe valea râului, până găsește această peșteră. Locuiește acolo, fiind hrănit de mâncarea lăsată printr-o crăpătură a stâncii de un călugăr. Se instalează în prima linie a bătăliei spirituale, dincolo de condiția umană, în abisul care separă îngerii de bestii. Cere Domnului să-i vorbească, să-i astâmpere setea spirituală, să-i stingă focul neliniștitor care l-a purtat din loc în loc până acum.

Spinii din coroană. Rănile Domnului. „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins! Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini!” (Lc 12:49-50) Dacă El s-a aruncat în moartea tuturor morților, moartea vieții lumii, cu un asemenea dor, oare eu să nu-l urmez? Ieșit din peșteră, Benedict se simte purificat. A învățat multe, totul e schițat în mintea sa. „Nu este bine ca omul să fie singur…”: propunerea unei vieți comunitare consacrate, în care frații să-l laude pe Domnul în rugăciune, muncă și iubire, fiind în inima Bisericii-Mireasă ce întreține un dialog de iubire cu Mirele ei.

Dar abia ieșit din peșteră, Benedict mai trece printr-o probă. E invadat de amintirea unei femei din viața lui romană. Doar un bărbat știe ce înseamnă fulgerul unei patimi imprevizibile, acel demon descris de Domnul care, odată ieșit din om, se întoarce cu alți șapte demoni după el și distruge casa înfrumusețată a sufletului (cf. Mt 12:43-45). E cu atât mai distrugătoare, cu cât e mai greu de prevăzut după o perioadă de relativă pace. Și când vine, te înnebunește și te îngrozește. O întreagă narațiune interioară se prăbușește și se recompune sub o aparență a urgenței, a lipsei de control. A permisiunii.

Benedict vede deja toate aceste lucruri. Sunt complet prezente în fața ochilor săi. Însă trei ani dedicați Domnului nu sunt niciodată pierduți. (Jurnalul fericirii: „Hristos, El e, nu m-a uitat, bat clopotele toate. Voi fi al Lui. Sunt al Lui. Al Lui am fost mereu. În cea mai infimă dintre fracțiuni de secundă al Lui devin pentru totdeauna.”).

Hristos. Gândul cel bun. Curajul. Iubirea. La ieșirea din peșteră e o zonă de vegetație plină de spini. Vrei să mă distrugi? Lasă că te distrug eu pe tine. Și se aruncă gol, în spini lungi și cât un deget mic. Cale fără întoarcere. Nimeni nu știe cât a rămas acolo, cum a reușit să iasă, cel mai probabil singur, din acea capcană.

Contează? Oare nu ar fi stat acolo până la sfârșitul veacurilor, pentru Domnul? Dacă El a venit să fie batjocorit, supus celei mai severe forme de tortură din istorie și să moară… strigând „câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini!”, există altă cale pentru noi? Din acel moment, se spune că pentru Benedict nu au mai existat astfel de tentații. Răni ireversibile sau schimbarea operată în el, ca răsplată, de Hristos?

De atunci începe aventura nu doar a ordinului benedictin, nu doar a întregului monahism occidental, ci de fapt a întregii Europe. Benedict construiește o regulă de viață în care măsura, umilința și frica de Dumnezeu sunt fețe ale aceleiași opțiuni radicale. În centru: viața liturgică, rugăciunea Bisericii, șoaptele de dragoste dintre Mire și Mireasă în care noi ne alăturăm. Rugăciunea individuală doar completează acest veritabil stâlp al vieții creștine. Restul activităților continuă această liturghie, pentru că întreaga viață devine laudă adusă Domnului.

Munca este sacră, sfințește omul, e un simplu răspuns față de Iubirea care ne-a adus în existență și ne-a încredințat creația ca mijloc de comuniune cu Domnul. Totul în mod echilibrat, măsurat, alternând cele șapte laude ale zilei, munca, meditația asupra Sfintei Scripturi, odihna. Nimic în exces, nici munca, nici distracția. Și nici măcar rugăciunea, care trebuie să fie scurtă, dar cu „frică și cutremur”, cu lacrimile amintirii păcatelor și fervoarea iubirii.

Nimic să nu tulbure pacea și bucuria, iar exigența cu noi înșine lasă în același timp loc pentru o blândețe nesfârșită față de slăbiciunile aproapelui. Cor sempre penitens, inima este mereu în căință față de slăbiciunile proprii, dar tocmai prin aceasta se deschide către speranță, încredere în Domnul, discreție, conștiința slăbiciunii celorlalți, empatie.

Această regulă de viață va atrage repede atenția asupra acestor călugări, care erau mai fericiți, mai plini de caritate și mai eficienți în muncă decât întreaga lume înconjurătoare, pradă neliniștii și declinului. Vor fi cărturari, administratori, minți înțelepte într-o lume nebună. Cu timpul, pariul vieților lor, investite complet în liturghie, meditație și muncă, va transforma Occidentul. Se naște o viziune asupra intervalului acestei vieți, care trebuie să fie locuit cu bucurie, speranță, determinare. Viața, lumea, munca, arta, știința au sens. Merită să trăiești, să lucrezi, să construiești, să pătrunzi misterele naturii, să creezi frumusețe, armonie, echilibru. Merită să iubești natura, arta, inovația. Și mai ales, merită să iubești fiecare om. Iată creștinătatea.

Șapte sute de ani mai târziu, la Subiaco poposește un tânăr. Istoria își ținea din nou respirația și începea să se concentreze din nou într-un nou început. Într-un singur om. Îl chema Francisc și pesemne că ceva în legătură cu el i-a atins pe călugări, din moment ce l-au înfățișat chiar atunci într-o frescă. Chipul ne arată deja semnele transparenței, seninătatea unui cer de primăvară. Însă stigmatele încă nu se văd pe mâini. La ieșirea din peșteră, i se arată locul unde se aruncase Benedict. Se apleacă și începe, și el, să muncească, după modelul celor care de șapte secole construiseră lumea sa. Iată mâinile care așteptau și ele propriile răni ale Domnului, iată îngenuncherea sa smerită, iată din nou dorul lui Hristos, luând ființă într-o altă generație de ucenici. Fratele soarelui și al lunii, fratele și slujitorul tuturor mângâie stânca, pământul, ultimii spini. Din mâinile sale se va naște o grădină de trandafiri. Iar apoi va pleca.

Presărate în istorie, florile împărăției.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Mai 10, 2017 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: