Eseuri decente

Dreptate

gheorghe-visu-840x500

Câini, regia: Bogdan Mirică, 2016

LiterNet.ro, octombrie 2016

Noutatea filmului Câini nu e dată în primul rând de stilul său (western sau nu), ci de miza sa morală. Propunând figura unui poliţist local (anecdoticul şef de post din satul românesc…) care se ridică deasupra marasmului din viaţa sa şi din întregul context, împuşcându-l pe mafiotul de care se temeau toţi, scenaristul şi regizorul Bogdan Mirică intră într-un dialog cu „Noul val românesc” în chiar nucleul care îi inspira acestuia din urmă estetica: miza metafizică şi morală.

Estetica e întotdeauna o reflecţie a eticului, iar acesta, la rândul său, exprimă o opţiune pentru o anumită ontologie. Fragmentul brut de realitate, tăietura din cotidian, curgerea evenimenţială fără un început, un principium, un arche şi fără o finalitate, un sens, un telos – adică ceea ce marchează stilul estetic al „Noului val românesc”, fermecându-i pe criticii români şi europeni – reflectă o opţiune existenţială. Postmodernitatea ne învaţă în fond că nu există redare obiectivă a realităţii, ci doar o naraţiune subiectivă care se propune spaţiului public ca o posibilă interpretare. Or, discursul regizorilor din Noul Val exprimă o viziune a unei ontologii indiferente, în care fiinţa nu echivalează cu binele, ci cu o imanenţă haotică, a curgerii implacabile a evenimentelor bune sau rele, potrivit unei dialectici crunte, în care avântul moral este întotdeauna marcat de ambiguitate şi determinism. Bucata de realitate pusă pe film este, în viziunea regizorului, nu simbol al realităţii de zi cu zi, ci Realitatea însăşi, Istoria, Fiinţa care e alt nume al nefiinţei. O istorie apăsătoare, o mizerie atotprezentă, judecăţi morale adesea întunecate, determinate, abisuri existenţiale fără ieşire. Se vede acest lucru la Corneliu Porumboiu, care începe cu întrebarea chinuitoare asupra existenţei revoluţiei anticomuniste (şi a deconstrucţiei acesteia) într-un loc uitat de lume (A fost sau n-a fost?), apoi cu o interogaţie fără ieşire asupra categoriilor morale în Poliţist, adjectiv, pentru a ajunge la Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism, un soi de manierism estetizant hiper-realist, în care realitatea nu mai are sens decât ca materie primă pentru un joc intelectual. Se vede la Cristian Mungiu, care îşi pune mereu problema binelui şi a opţiunii juste, dar pe fondul unei istorii care zdrobeşte oamenii şi conştiinţele, nelăsând loc motivaţiilor pure şi orizontului virtuţii. Şi se vede cel mai bine la Cristi Puiu, observatorul cel mai penetrant al întunericului României postdecembriste: un întuneric ce aduce aminte de Nimicul heideggerian din care ies şi se întorc fiinţele acestei lumi, şi care produce violenţa arbitrară (Marfa şi banii), moartea mizerabilă a unui om peste care trece fără milă o întreagă naţiune (Moartea domnului Lăzărescu), o crimă ce pare să iasă din însuşi cenuşiul repetitiv al vieţii urbane din vremurile noastre (Aurora), şi un parastas ce se transformă într-un spectacol al autismului sufletesc şi al rănilor interpersonale de nevindecat (Sieranevada).

Dar Bogdan Mirică propune altceva, tot aşa cum regretatul Cristian Nemescu îndrăznea să viseze, să vadă magie în aceeaşi lume pe care Noul Val aproape că o condamna la o încremenire morală; şi aşa cum şi Nae Caranfil se încăpăţânează să spună „Povestea” mântuitoare, acea artă a Cinema-ului în naivitatea sa „democratică”, creată doar pentru a mişca inimile maselor alienate şi înfricoşate ale secolului XX. Da, Câini are ceva din No Country for Old Men – schiţă expresionistă, purificată de ambiţii „realiste” a răului metafizic încarnat în psihopaţii şi mafioţii acestui timp. Iar zona incertă din nordul Dobrogei, apropiată de graniţă, de reţelele de contrabandă, era potrivită ca decor al poveştii. O zonă care nu prea apare la ştiri, în care încă se trăieşte cu frică pentru propria viaţă.

Iar până la final, totul mergea şi în direcţia poveştii lui Cormac McCarthy, şi în direcţia pe care unii critici ar fi salutat-o cu entuziasm, mascându-şi nihilismul ontologic cu judecăţi estetice: „Sublim! Un portret necruţător al vieţii! Scenariu de mare fineţe, care evită clişeele stilistice şi judecăţile morale!” Dar anecdoticul şef de post, omul pe care îl ştim cu toţii drept „fraier”, prieten cu paharul, amic cu toţi ciudaţii şi infractorii locali, scoate pistolul şi îl execută pe „Samir” (Vlad Ivanov), după ce acesta omorâse trei oameni şi pe căţeaua „Poliţia” (aici unii ar fi găsit un nou simbol din galeria sarcasmului lipsit de speranţă din perioada târzie a lui Pintilie sau Daneliuc). Bolnav în fază terminală, abrutizat de multe compromisuri făcute de-a lungul vieţii, amorţit de mizeria vieţii cotidiene din satul românesc, poliţistul renaşte şi face un gest simplu de dreptate, fără a mai aştepta anchete şi posibilitatea unui verdict absurd al sistemului de justiţie.

E o scenă care, pe nesimţite, a ajuns de neconceput într-un film european. O scenă despre speranţă, despre simplitatea lucrului drept care trebuie făcut la momentul potrivit, fără dileme morale şiauto-interogaţii sterile. Plictisul existenţial împărtăşit cu voluptate de critici, regizori şi hipsterii de festivaluri merită zdruncinat de o rezolvare simplă, bărbătească, de tip John Wayne. Într-o lume confuză, reflectată fidel de o cinematografie care cochetează cu farmecul abisului şi al nonsensului, actul final din filmul lui Bogdan Mirică e un strigăt de luptă adresat unei Europe a laşităţii şi a gândirii defecte.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 8, 2016 de şi etichetată , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: