Eseuri decente

Un cer senin pe-adâncile ape. Eminescu în fața abisului ființei

nice2-1024x576

Departe de a reprezenta vreo culme a „simțirii ortodoxe” sau a „credinței simple a neamului românesc” (singura sa poezie explicit religioasă, „Rugăciune”, o numește pe Maica Domnului „luceafărul mărilor” și „regină a îngerilor”, formulări clasice catolice), Eminescu este înainte de toate un nihilist european de secol 19. Palidele referințe la vreun Demiurg sau la diverși zei nu ies din repertoriul romantismului literar în care divinitatea este oglindă fie a artistului, fie a unui vitalism panteist exaltat ce încearcă să recupereze ce nu mai putea fi recuperat: „revrăjirea” unei lumi golite de viață de către iluminism. „Rugăciune” apare doar ca o încercare literară disparată. Ontologia eminesciană este dominată de absența unui orizont eshatologic, de ciclicitate, de figuri divine fie distante, fie ele însele determinate de o lege care le transcende; în sfârșit, de dialectica obsedantă dintre iubire erotică și moarte.

Chiar și la nivel estetic, poezia eminesciană are prea puțin din universul folcloric sau creștinismul românesc naiv pe care unii au încercat să le găsească în operă. Atmosfera, dimpotrivă, este adesea nocturnă, onirică, solemnă; nu ne aflăm în fața unei icoane făurite de un meșter anonim popular, ci în fața unei picturi prerafaelite, a unui romantism european cu accente gotice. Apariția lunii, șopotul izvorului din pădure, adierea dintre frunzele unui tei sunt întotdeauna semne ale intrării într-o lume a oglinzilor întoarse, a unor esențe create, teatrale, mult prea umane. Lumea eminesciană este cu adevărat o emanație a minții artistului, replică a subiectivismului cartezian/kantian/hegelian aflat într-o permanentă filtrare reducționistă a realității, iar romantismul apare din nou ca un fenomen cu adevărat modern, care  a recreat realitatea în loc să o descopere. Iar acolo, dincolo, se află doar iubirea erotică desăvârșită, uneori carnală, alteori rarefiat-angelică, într-o îmbrățișare disperată care tinde către nemurire, o nemurire care uneori coincide cu depersonalizarea și pierderea într-un univers încremenit. Încremenit în devenire, devenind întru moarte.

Această ultimă formulă, unire a contrariilor, dialectică a doi poli care se întâlnesc, definește ontologia lui Eminescu. „Căci e vis al neființei universul cel himeric”, citim în Scrisoarea I, un manifest al futilității oricărui proiect uman, pe fondul unei cosmologii impersonale, ciclice, zdrobitoare. Dumnezeu este el însuși rod al unei legi misterioase a necesității, apare din haos și va fi la sfârșit înghițit de același haos, într-o logică ce nu lasă loc transcendenței, libertății, mântuirii. În acest punct, aproape că nu mai contează că, „uite, totuși, poetul nostru amintește și de Dumnezeu”, căci între ce găsim aici și cel mai crunt materialism nu mai există diferențe substanțiale.

Fondul e cel mai probabil hegelian. Doar proiectul filosofului german a țintit atât de sus, unind ontologic divinitatea și creatul într-o singură mișcare dialectică care e nimic altceva decât tiparul funcționării minții. Eminescu nu face investigații logice, dar propune o „teologie” în care viața și moartea, devenirea și eternitatea coincid, alcătuind un fundal întunecat al unor vieți mărunte, mizere, a căror singură fericire este erotismul. „Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,/Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e sens într-asta, e-ntors și ateu, /Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.” citim în Mortua est, poezie de tinerețe, revoltă în fața absurdului morții unei tinere. Iar mai devreme poetul se întreabă dacă este mai bine „a fi sau a nu fi”, punctul final al unei viziuni în care care „aici” și „dincolo” fac parte din aceeași oscilație eternă a unui Nimic ce stăpânește totul într-o lege a lipsei de lege.

Eu nu cred nici în Iehova,/Nici în Buddha­-Sakya-Muni,/Nici în viață, nici în moarte,/Nici în stingere ca unii./Visuri sunt și unul ș-altul,/ Și tot una mi-este mie / De-oi trăi în veci pe lume,/De-oi muri în vecinicie.” reia Eminescu peste câțiva ani, proclamând refuzul oricărei distincții, respingerea greutății ontologice a lumii și a relevanței morale a existenței. Vedem aici că, de fapt, consecința logică a oricărui sistem de gândire din afara celui iudeo-creștin este nihilismul. Heraclit și Parmenide privindu-se față în față, devenire și pluralitate fără finalitate sau analogie vs Ființa eternă fixă pe fondul căreia nu există/nu are relevanță niciun fel de finitudine, diferență, multiplicitate. Eternitatea lumii e de fapt eternitatea nimicului, e nimicul însuși. Viața veșnică în lume este aceeași cu moartea veșnică. Persoana, viața, alegerile nu pot avea relevanță pe un fond în care totul se naște și moare pentru totdeauna, iar lumea și nimicul sunt măști dialectice ale aceleiași mișcări nesfârșite.

Cu toate acestea, Eminescu e înainte de toate un om. Un om care a gustat până la capăt frumusețea și, inevitabil, tragedia vieții de dincoace de moarte. „Jalnic ard de viu, chinuit cu Nessus, ori ca Hercul, înveninat în haina-i”, sună versurile din Odă (în metru antic), în perioada vârfului creativității eminesciene, dangăt de clopot al subiectivității sfâșiate și înstrăinate („Pe mine, mie redă-mă!”). Poetul e cineva care a băut până la fund „voluptatea morții/ne’îndurătoare”, adică ceea ce se afla în spatele suferinței „dureros de dulce”, căutată după ce renunțase la a contempla „steaua singurătății”.

Ieșire din sine, relații cu ceilalți, iubire, istorie, mizerie, strigăt, scâncet, elegie: Eminescu urmează în creația sa destinul unui om care a țintit sus, a crezut, a iubit nebunește, a creat dar a fost înghițit de vâltoarea lumii și vraja morții. Iubirea față de o femeie pare să fi fost miza mântuitoare a vieții sale, poate mai mult decât creația artistică. Și, după multe poezii de dragoste ușor repetitive, către sfârșit el intuiește rostul transcendent și mântuitor al iubirii:

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Și rânduri de vieți,
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măreț (…)

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

Găsim astfel în Pe lângă plopii fără soț ceva din dorul după infinit al „Cântării Cântărilor” și, de fapt, din acea convingere creștină fundamentală conform căreia iubirea e pentru totdeauna; iubirea e mântuitoare și e singura care învinge moartea. Dragostea celor doi trebuia, putea să fie o scânteie de eternitate și de sfințenie, semn („candelă”, „stea”) care ar fi strălucit dincolo de veacuri în întunericul lumii.

Poeziile eminesciene târzii sunt strigăte de ajutor tot mai palide, în care revolta lasă loc resemnării în fața unei lumi exterioare crude și a unei lumi interioare care se stinge. Sunt versuri a căror sonoritate va marca pentru totdeauna cultura română:

Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Și dacă norii deși se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

(Și dacă…)

Imposibil de uitat, aceste cuvinte evocă mecanismul unei amintiri, fiorul unui spirit al lumii care mișcă o persoană anume, dintr-o țară uitată a secolului 19, consumată treptat de o căutare febrilă, de patimi, nostalgii, și dor, un infinit dor. Edith Stein vorbea despre empatie ca ceea ce se primește de la celălalt, care poate fi o persoană, dar poate fi și un obiect sau un peisaj. Un spirit obiectiv, infinit mai misterios decât creația sinistră hegeliană, imposibil de „prins”, care ne scrie în trăirile noastre; un logos al lumii, un cifru al sensului, care trimite către Persoană. Eminescu e aici cuprins de o intuiție minunată, a cărei logică se vede în chiar structura gramaticală: „Și dacă stele bat în lac… e ca durerea mea s-o-mpac, înseninându-mi gândul”. Iar structura revine, aproape ca o temă principală, de trei ori. E o descriere a unei cauzalități finale: tocmai de aceea frumusețea se revelează, pentru ca cineva să-și aducă aminte pentru totdeauna de altcineva, fiind vindecat și câștigând seninătate. Eminescu în ultima parte a vieții devine cu adevărat un simplu martor al misterului lumii, și nu un creator al acestuia, pe care îl intuiește ca revelându-se pentru om, căutându-l și chemându-l către… ceva, altfel, infinit altfel.

Nihilismul lui Eminescu nu poate fi așadar ultimul cuvânt, taina cea mai adâncă a acestui om. Oare negația nu este uneori condiția unei învieri? Oare dărâmarea idolilor nu poate fi citită ca o premisă a căutării unei Persoane care transcende infinit imaginile noastre adesea anecdotice despre divinitate? Oare rebeliunea nu poate face loc unei nebunii sfinte? Primii creștini erau adesea acuzați de ateism. Ei răspundeau liniștiți: Da, suntem atei. Nu credem în nimic din ceea ce credeți voi: în zeii voștri descreierați, în cultul erosului și al violenței, în împărați și putere. Noi vă propunem pe altcineva, cu totul diferit de tot ceea ce și noi și voi ne-am imaginat.

Eminescu nu a făcut acest ultim pas. Dar negarea absolută din ontologia sa, scepticismul final cu privire la orice fel de idealuri din această lume lasă intact, ba chiar adâncesc caracterul radical al întrebării tuturor veacurilor: Care este orizontul ultim al vieții? Faza târzie a operei eminesciene intră sub semnul unui autentic spirit contemplativ, venit însă nu din exercițiul minții sau excelența intelectuală, ci din declinul biologic și sufletesc, acea smerire care, vrând-nevrând, ne ajunge pe toți din urmă dacă nu am ales-o liber mai devreme. Tot mai obosit, cu mintea pe cale de a-și pierde coerența, scârbit, măcinat de griji și un ritm de viață nebunesc, Eminescu va exprima cu o voce mai plăpândă și mai tainică. Trupul moare treptat, sufletul se simte copleșit: „iar timpul crește-n urma mea… Mă întunec!” Dar spiritul e viu, tremură, e interogat, intuiește. Materialitatea omului și a lumii se slăbește, se clatină, alunecă în uitare, dar adâncul omului tresare în fața infinitului care se apropie. Eminescu rămâne astfel acel om din cultura română care ne-a dus până la „marginea” ființei finite, fără a privi în urmă, lăsând generațiile viitoare să pună întrebarea ce traversează orice abis.

Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Să am un cer senin
Pe-adâncile ape.

S-aud pe valuri vânt,
Din munte talanga,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-și scuture creanga.

Vor arde-n preajma mea
Luminile-n dealuri,
Izbind s-or frământa
Eternele valuri

(Iar când voi fi pământ)

Anunțuri

2 comentarii la “Un cer senin pe-adâncile ape. Eminescu în fața abisului ființei

  1. Gurgu Marius
    August 26, 2016

    M-am bucurat sa citesc o abordare filosofica a operei si a biografiei eminesciene, o perspectiva proaspata, lipsita de platitudinile care insotesc de obicei elogiile ieftine ale „poetului nostru national”. Totusi, cred ca ai acordat prea multa atentie dialecticii lui Hegel, fara ca macar sa-l mentionezi pe Schopenhauer. Din cate stiu eu, ultimul a avut o influenta fundamentala asupra gandirii lui Eminescu; in poeziile lui Eminescu se intalnesc referinte la Vointa, determinism si ravnirea inexistentei (exemple: Glossa,Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac) . Toate astea, cuplate cu pesimismul patologic al lui Eminescu, cred ca releva cat de multa importanta acorda poetul lui Schopenhauer. Kant si Hegel aveau o filosofie de-a dreptul optimista in comparatie, viziune care nu poate fi atribuita lui Eminescu.
    Apreciez oarecum si incapatanarea de a gasi o raza de lumina in Weltanschauung-ul intunecat adoptat de poet. Lumina e data probabil doar de iubirea specifica romantismului, iubire care e total ignorata in poeziile sale „lucide” si reci, mentionate mai sus. Insa acel nihilism constructiv pe care il mentionezi, urmat de inviere, ca la Nietzsche, cred ca lipseste complet la Eminescu. E imposibi, cred eu, sa construiesti valori odata ce ai distrus complet fundamentul celor existente.

    • Alin Vara
      August 29, 2016

      Mulțumesc pentru comentariu! Da, trebuia menționat și Schopenhauer, numai că Hegel rămâne figura dominantă în sec. 19, plus o sursă a nihilismului, cu o ontologie care nu lasă loc libertății, unind divinitatea și creatul.
      Da, m-am încăpățânat puțin în a găsi o rază de lumină. Sigur că mulți rămân cu nihilismul după ce îl citesc pe Eminescu. Poate cei mai mulți. Dar poate că această negare a oricăror iluzii lumești i-ar trimite pe unii oameni către un orizont transcendent.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Iulie 5, 2016 de şi etichetată , , .
%d blogeri au apreciat asta: