Eseuri decente

Poveste pentru timpul ce ni s-a dat

TOLKIEN

Două sunt planurile în care trilogia Stăpânul inelelor reproduce în cheie analogică sugestiile, protagoniștii, atmosfera și ansamblul dramatic al narațiunii creștine. Întâi de toate, mulțimea de personaje și întâmplări care duc cu gândul fie la Biblie, fie la întreaga cultură a Europei creștine. Frodo, Gandalf și Aragorn pot fi văzuți ca reprezentând cele trei atribute ale lui Hristos: Preot, Profet, Rege. Frodo este un preot pentru că el trebuie să asume esența răului, să o ducă în trupul și sufletul său și să-și transforme viața în jertfă, aruncând ceea ce este deformat în foc și obținând har și strălucire pentru întreaga lume. Gandalf este vrăjitorul-profet care denunță pe cel care a uzurpat această funcție. Este ipostaza adevărului rostit în fața puterii, liderul spiritual care conduce și îmbărbătează. Aragorn este Regele așteptat și care se întoarce victorios dinspre Răsărit, lider politic și conducător de oști, ipostaza eminamente istorică a domniei lui Hristos asupra națiunilor. În fond, vechea creștinătate lua ca de la sine înțeleasă această doctrină teologico-politică, în care totul era supus Domnului domnilor, iar separația Biserică-Stat era un concept necunoscut.

Unii au văzut în Galadriel, regina elfilor din Lothlorien, o ipostază a Maicii Domnului, „the fair Lady” care a însoțit permanent aventura celor buni prin mici instrumente folositoare, gânduri mângâietoare și… rugăciuni. Elfii pot fi îngerii păzitori, mijlocitorii dintre lumi, prezenți și totuși suficient de departe încât să lase pe seama muritorilor întreaga responsabilitate. Cei Nouă sunt regi care au fost mistuiți de patima Inelului, imaginile consecințelor răului care mănâncă ființa ca un cancer. Sauron e desigur dușmanul supranatural absolut, deja damnat, împietrit în ura ce nu mai poate fi vindecată.

Iar al doilea plan este cel al ritmului și structurii dramatice. Aristotel spunea că o poveste bună are întotdeauna un deznodământ imprevizibil, dar imediat ce acesta se întâmplă este perceput, în mod misterios, ca exact ceea ce trebuia să se întâmple. Or, marile opere literare, până în postmodernitate, au urmat tiparul unei narațiuni care a împlinit pe deplin această descriere și a dat tonul pentru tot ceea ce a urmat: Biblia. Este exemplul cel mai bun al unei povești care zguduie scena istoriei printr-o Revelație ce întrece orice așteptare, dar care în același timp este seducătoare, credibilă și… rațională. Surprinde în mod radical și totuși este crezută, are și dă sens întregii istorii precedente, este divină și totuși pe măsura omului. Nu e OZN, nu e magie, nu e încălcare a vreunei legi fizice sau morale.

Stăpânul inelelor se înscrie astfel cu ușurință în marile creații care au reprodus analogic tiparul biblic: de la Shakespeare la Dickens, de la Cervantes la Jane Austen, de la Balzac și Manzoni la Tolstoi, Sienkewicz și Thomas Mann. Și nu e vorba doar de teme sau de simboluri, ci și de tensiunea dramatică, înălțimea mizei metafizice și morale, curgerea parusiacă a unei narațiuni care traversează întunericul către o victorie strălucitoare, neanticipată și totuși intuită de un simț al Binelui necuprins, neînțeles de forțele răului. 

Fiecare zi e altfel în această lume a lui Tolkien. Natura, culorile, glasurile anunță discret șocurile din mecanismul lumii. Creația suspinând, așteptând răscumpărarea – celebra tema paulină din Romani. Prietenie, luptă spirituală, generozitate, curaj, credință în fața absurdului – iată virtuțile din repertoriul lumii iudeo-creștine. Evocând neguri, ploi, nostalgii, căderi, ridicări, săbii scânteietoare, ape învolburate, prefigurări și presimțiri, cântece și încurajări, drumuri nesfârșite și povești ale unor călători singuratici, Stăpânul inelelor este o operă a amurgului Europei și una dintre luminile care ne va însoți în această epocă întunecată în care bunul Dumnezeu ne-a chemat să trăim, să luptăm și să iubim.

In rode the Lord of the Nazgûl. A great black shape against the fires beyond he loomed up, grown to a vast menace of despair. In rode the Lord of the Nazgûl, under the archway that no enemy ever yet had passed, and all fled before his face.

All save one. There waiting, silent and still in the space before the Gate, sat Gandalf upon Shadowfax: Shadowfax who alone among the free horses of the earth endured the terror, unmoving, steadfast as a graven image in Rath Dinen.

You cannot enter here,’ said Gandalf, and the huge shadow halted. ‘Go back to the abyss prepared for you. Go back! Fall into the nothingness that awaits you and your Master. Go!’

The Black Rider flung back his hood, and behold! he had a kingly crown; and yet upon no head visible was it set. The red fires shone between it and the mantled shoulders vast and dark. From a mouth unseen there came a deadly laughter.

Old fool!’ he said. ‘Old fool! This is my hour! Do you not know Death when you see it? Die now and curse in vain!’ And with that he lifted high his sword and flames ran down the blade.

Gandalf did not move. And in that moment, away behind in some courtyard of the City, a cock crowed. Shrill and clear he crowed, recking nothing of wizardry or war, welcoming only the morning that in the sky far above the shadows of death was coming with the dawn.

And as if in answer there came from far away another note. Horns, horns, horns. In dark Mindolluin’s sides they dimly echoed. Great horns of the North wildly blowing. Rohan had come at last.”

Foto: J. R. R. Tolkien (AP)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Iunie 11, 2016 de şi etichetată , , .
%d blogeri au apreciat asta: