Eseuri decente

Bătălia pentru minți și inimi

wilde-salome03

Salomè, de Oscar Wilde, regia: Al Pacino, 2011

Interpretarea pe care Isus o dă parabolei semănătorului oferă, la un prim nivel, o descriere a unei drame a rațiunii. Problema cu prima categorie de oameni, a celor din a căror inimă este răpit Cuvântul de către „păsări”, este că nu înțeleg. „La cel ce aude cuvântul Împărăției și nu-l înțelege, vine cel rău și răpește ceea ce s-a semănat în inima lui” (Mt 13:19). Următorul este cel care aude cuvântul și îl primește „cu bucurie”, dar nu are rădăcină „în sine” și, în momentul necazului sau a „prigoanei din pricina cuvântului, îndată se poticnește”. În sfârșit, ultimul este cel care permite ca grija acestei lumi și „înșelăciunea avuției” să înăbușe cuvântul.

Cuvintele-cheie: Cuvântul, a auzi, a înțelege. Toate marile ispite sunt numite. Isus vorbește aici despre rațiunea debilă, mintea întunecată, ascultarea nedublată de efortul de aprofundare, presiunile externe. Câteva clișee sunt respinse:

  1. nu cei din afara Bisericii constituie aici problema, ci cei dinăuntru;

  2. A accepta Cuvântul cu inima nu te ferește de eroare. Ba chiar, dacă nu l-ai înțeles, cel rău poate veni și îți poate fura acest cuvânt chiar de acolo, din inimă. Credința copilărească ce evită marile întrebări nu pare a fi suficientă.

  3. Degeaba ai primit cuvântul „cu bucurie” dacă în momentul unei prigoane „din pricina cuvântului” nu știi să dai socoteală de speranța ta (cf. 1 Pt 3:15). Or, această „prigoană” nu e în mod necesar o amenințare fizică, ci poate fi și chipul unei presiuni social-culturale. Fără o minimă încercare de a înțelege conținutul credinței, de a o argumenta cu mijloacele rațiunii, poți deveni o victimă a provocărilor intelectuale. Mintea lucrează, și întrebările te vor măcina ca un venin lent; dublate de umilința unei dezbateri finalizate cu o înfrângere, ele pot crea premisele unei rupturi existențiale.

  4. „Grija acestei lumi” reunește întreaga greutate a unui timp prezent ambiguu, atrăgător, sufocant. Când te temi de singurătate din pricina opțiunii tale de credință sau când Biserica începe să asculte șoaptele acestei lumi, Cuvântul pus în inimă e în pericol.

Ceea ce ne aduce la vremea noastră. De unde, totuși, erorile creștinilor de azi? Ce se întâmplă? De unde o ruptură argumentativă atât de clară într-o propunere de genul „doctrina rămâne neschimbată, dar aplicarea ei pastorală trebuie adaptată timpurilor noastre, fiecărui caz în parte și suferinței omului simplu”? De când s-a strecurat în inima Bisericii viclenia opoziției false „Iubire vs Lege”, ceea ce ar traduce, să nu ne ascundem, propunerea „Toleranță vs Adevăr”? Cum e posibil ca un om al Bisericii să spună că „trebuie să protejăm decizia de a forma o uniune cu o persoană de același sex, căutând asigurarea acestei protecții prin legi civile”?

Se poate scrie mult despre noile boli intelectuale ale Bisericii timpurilor noastre. E suficient a indica faptul că Milostivirea este propunerea-cheie care astăzi, în mod paradoxal, riscă să drogheze conștiințele, înăbușind opoziția prin linșaj mediatic sau câte o figură afectată de cleric ce îți atrage atenția că „ai spirit partizan și cultivi diviziunea în Biserică”, practic imaginea în oglindă a ceea ce în lumea seculară poartă numele de Toleranță și sapă încet dar sigur rădăcinile Occidentului. Marea durere a realității creștine contemporane este să vezi ignorarea Tradiției și Magisteriului împreună cu falsificarea prin instrumentalizare a Bibliei. Un lucru e respins dacă nu e suficient de „evanghelic”. Dacă faci apel la Magisteriu, ești suspectat că ești „fariseu” sau „doctor al Legii”. Dacă faci apel la Tradiție, ești chemat la raport în fața „Bisericii primare” și a „purității evanghelice”. Dacă te referi la tradiția legii naturale sau a metafizicii creștine – „a, asta e invazia filosofiei eleniste în conceptul biblic despre Dumnezeul cel viu”. Pe fond, la nivel filosofic ne aflăm în fața unei combinații dintre istoricismul delirant al lui Hegel (totul se transformă, totul evoluează, deci și doctrina poate fi doar un moment potențial, o biată antiteză din marșul dialecticii) și respingerea ontologiei tomiste a analogiei ființei, a legii naturale și a ideii de „adevăr obiectiv” (și te poți întreba: pentru unii filosofi „creștini”, mai este Ființa o categorie „frecventabilă”?). Conștiința individuală decide. La nivel teologic, Tradiția și Magisteriul pălesc și ele în fața acestei conștiințe, iar Biblia e doar un furnizor de citate despre milostivire.

Și totuși, până acum nu am spus nimic. Da, problema este neînțelegerea Cuvântului, capitularea minții, drama rațiunii. Dar de ce? De ce noi ne trădăm păstorii când le impunem agenda lacrimogenă și otrăvită a lumii, iar ei ne trădează pe noi atunci când cedează, din naivitate sau ambiguități morale, unor mode intelectuale sau terorii bisericilor goale?

Explicația nu poate fi alta decât lipsa iubirii. Pentru mistica medievală, ascensiunea era posibilă doar când intelectul ieșea din sine, iubind. Căci, în fond, inima omului, în sens biblic, este nimic altceva decât… centrul persoanei, este el însuși în ansamblul facultăților sale. Dacă Cuvântul nu rămâne în inimă, înseamnă că tu, în întreaga ta persoană, nu l-ai iubit. Însă îl poți iubi doar dacă toate facultățile tale, inclusiv rațiunea, se armonizează într-un singur salt existențial, de credință, în interiorul Adevărului. Nu poți iubi lăsându-ți intelectul în urmă, și nu poți înțelege dacă nu iubești. Fides quaerens intellectum, credința căutând înțelegerea, dar și Credo ut intelligam, crede ca să înțelegi, căci credința e, în fond, același lucru cu iubirea. Augustin compara credința și rațiunea cu cei doi ochi ai omului: în permanență împreună, descoperind imaginea completă.

De aceea, dacă din inima cuiva cel rău fură Cuvântul, este pentru că el, căutând (și uneori găsind), nu a iubit. Sau iubind, nu a căutat. Mulți s-au clătinat, mai ales în ultimii ani. Oameni care aveau toate datele intelectuale, capacitate, cunoștințe, un îndelungat drum al credinței, au rătăcit pe căile jumătății de adevăr și ale sofismului, prinși de partitura milostivirii. Și oricât ai încerca să înțelegi, să faci genealogii intelectuale, să explici ce și cum e greșit în argumentația lor, nu vei reuși mai mult decât să descrii un fenomen. În opinia mea, ei au încetat pur și simplu să mai iubească. Din Hristos au făcut un idol, un personaj leșinat și evanescent care tolera orice și a cărui singură misiune a fost de a ne învăța cum să fim mai buni. Vechile nemulțumiri punctuale legate de ierarhie s-au transformat în contestări de substanță ale Magisteriului. În locul doctorilor Bisericii au ales pe Foucault, Charles Taylor, diverși postmoderni și ideologi ai „societății deschise”. Dintre teologi i-au ales cel mai probabil pe Rahner, Kasper, Küng.

În fond, există ceva greu, solicitant, în armătura mesajului Evanghelic. Există o povară a obiectivității. Nu e ușor să accepți că te poți găsi într-o stare obiectivă de păcat, indiferent de intențiile tale bune, indiferent de credința ta. Nu e ușor să accepți că toți oamenii ar fi fost damnați fără jertfa lui Hristos, că Biserica este sacrament al mântuirii și că nu există mântuire în afara ei, deci salvarea misterioasă chiar și a celor din afară se face tot prin ea, în mod tainic. Nu e ușor să accepți că totul, inclusiv adevărul și mântuirea, se primește din afară, dintr-o succesiune a generațiilor și de la o Mireasă păcătoasă iubită infinit.

Ei bine, aici se află probabil originile mecanismului rătăcirii. Adevărul pe care nu-l iubești devine foc. Iar frica te va trimite pe căi greșite. De exemplu, cuvintele lui Hristos despre indisolubilitatea căsătoriei sunt incomode prin claritatea lor, de aceea tacticile de a le edulcora au fost extrem de variate. „Măi, eu știu că e scris negru pe alb în Evanghelii, dar totuși, situația pastorală actuală, suferința omului… Oricum, comunitatea apostolică i-a pus în gură aceste cuvinte, pe când adevăratul Isus…”. „Sigur că Biserica spune asta despre contracepție, dar totuși să vedem contextul istoric, și ce ne-ar spune o abordare fenomenologică a sexualității”; „Iar mă iei cu Toma, păi stai să-ți spun eu cum e cu Heidegger, gândirea post-metafizică, apofatismul… Plus că Palama, Stăniloae…”; „Hai, frate, ce canoane… Evanghelia!”

Această iritare și această lipsă de iubire față de ceea ce propune Biserica de-a lungul istoriei se află la originea crizei actuale. Iar de această criză, în mod potențial, nu e ferit nimeni. Bătălia e continuă și nimeni să nu-și imagineze că, dacă astăzi e mare militant al credinței, mâine nu există șanse ca măcar o umbră de îndoială să se strecoare în inima sa. În fiecare zi, în fiecare clipă, trebuie să alegem să iubim Adevărul Bisericii în integralitatea și splendoarea sa, să-l iubim înțelegându-l și să-l înțelegem iubindu-l. Părinții Conciliului Vatican II s-au dovedit a fi prea optimiști: lumea nu a dorit vreodată să dialogheze, ci să transforme Biserica după chipul ei. Invitația din Gaudium et Spes a fost călcată în picioare. Celebrele ferestre deschise la începutul Conciliului au fost trântite de cei din exterior, iar sunetul geamurilor sparte ne-a înfiorat. Iar acum, în Biserica zidită pe Petru răsună bătăile violente din poartă. Să ne rugăm. Căci doamna „Lume”, fardată strident, obraznică, seducătoare, a venit pentru ultima confruntare.

Anunțuri

Un comentariu la “Bătălia pentru minți și inimi

  1. Pingback: Ultima confruntare | Eparhia Greco-Catolică "Sf. Vasile cel Mare" de București

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Aprilie 6, 2016 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: