Eseuri decente

Iubirea în fața neantului

Calvary_89

Calvary, regia: John Michael McDonagh, 2014

LiterNet.ro, octombrie 2015

Lumea din Calvary, Irlanda post-creștină, ucisă de scandalul abuzurilor sexuale comise de preoții catolici, este, în sens ultim, criza finală a ceea ce numim creștinătatea, civilizația occidentală creată de Biserică. Întregul ansamblu ideatic, politic, legal, cultural care odinioară era inspirat de creștinism până în ultimul ungher, lucrurile care păreau de la sine înțelese pentru oricine, de la omul simplu până la rege, universul imagistic care a inspirat comportamente, zeci de generații și cele mai mari opere ale umanității – toate acestea s-au sfârșit. În locul lor: un deșert fără margini, postmodernitatea ce se naște și se sinucide în fiecare zi, o epocă în care omul e lăsat, în sfârșit, așa cum și-a dorit dintotdeauna, liber în fața propriei puteri de a alcătui o cultură și norme de civilitate.

Este lumea în care își face misiunea Father James. Toate lumea spune despre el că este un preot bun. Dar ce mai înseamnă să fii bun în acest univers? Ceea ce e clar este că el, spre deosebire de ceilalți, își ține firea. A fost alcoolic, dar a luptat din greu să învingă această boală, știind însă că ispita îi bate mereu la ușă. A cunoscut bucuria familiei: a avut o soție pe care a iubit-o enorm dar care i-a fost luată de o boală grea. În vizită a venit fiica lui: un moment de liniște după încă o tentativă de suicid. A devenit preot după moartea soției, ascultând ceea ce el numește o „vocație”, însă fiica l-a iertat cu greu pentru că a lăsat-o singură. E un biet om; în fond, e doar un pic mai puțin dereglat decât ceilalți, luptându-se cu propriul sine și cu o atmosferă dezolantă.

Oamenii din comunitate alcătuiesc un spectacol trist. Unul are tendințe psihotice și e dependent de pornografie. O femeie trăiește fără jenă în adulter, dar e maltratată de soț. Un polițist e homosexual activ: om cinstit în viața profesională care la un moment dat a căutat adevărul, dar a fost crunt dezamăgit de îngroparea, prin influența Bisericii, a unei anchete asupra unui preot pedofil. Un om e bogat, dar singur: părăsit de familie, e cufundat într-un cinism ucigător. Un medic e ateu, abrutizat de absurdul suferinței. Celălalt preot al parohiei e o figură mediocră, slugarnică, aflată în pragul lipsei de credință.

Iar lovitura finală vine în timpul unei spovedanii: un bărbat îi mărturisește părintelui James că în copilărie a fost violat aproape zilnic, timp de cinci ani, de un preot. Iar acum a hotărât să se răzbune. Cum acel preot este mort și cum ar fi prea puțin să pedepsești un vinovat, trebuie să moară un preot bun. Îi spune părintelui James că peste o săptămână trebuie să vină pe plajă, unde îl va omorî.

Cum se poate trăi credința în ziua de azi? Rabinul Joseph Soloveichik scria, în The Lonely Man of Faith, despre condiția esențial solitară a acestui tip de om. Iar formele sunt diverse: poți fi ignorat, poți fi batjocorit sau poți fi omorât. Father James, în această ultimă săptămână (a Patimilor?) le trăiește pe toate. Preocupat tot mai mult de sentința primită în confesional, evident speriat, își face însă treaba în continuare. Vizitează oamenii și, de cele mai multe ori, nu face decât să-i asculte. Este arta însoțirii, atât de greu dobândită, atât de ușor călcată în picioare de stângăcie, rigiditate sau de zel misionar inadecvat contextului. Îi întâmpină acolo unde sunt (în cele mai multe cazuri, la porțile iadului), stă cu ei și își mărturisește crezul prin simpla prezență. Uneori cuvintele sunt de prisos, uneori trebuie să lași pe Altcineva să strălucească prin tine celorlalți.

E la periferie, în mlaștina păcatului, în pădurea întunecoasă a lui Dante, în piețe și case goale, printre oameni rupți, speriați, înrăiți. Trăiește totul: respingerea din partea celor necredincioși, rușinea fără margini în fața mizeriilor din viața recentă a Bisericii și perspectiva unei morți violente, absurde, pentru ceva ce nu a comis. Suspectat chiar și el de pedofilie, jignit de câteva ori pe zi, cu biserica arsă de același om care îi pregătește moartea, cu un câine găsit mort, cu gâtul tăiat, cedează. Se îmbată, se ia la bătaie cu cineva, apoi își dă jos reverenda și pleacă la aeroport, sperând să scape cu viață.

Creștinismul azi. Omul credinței e în fața nimicului. Cei care sunt practicanți, laici sau clerici, sunt adesea veniți din familii în care flacăra a rămas aprinsă. Convertirile unor oameni lipsiți de aceste date biografice sunt puține. Cei care au rămas sunt moștenitorii unui sistem de civilizație care acum cincizeci de ani încă era în picioare la nivelul maselor, ultimele pâlpâiri ale unei imense forțe care a schimbat istoria. Când Biserica occidentală încă mai credea în propria vocație și când Statul era de partea ei, zone uriașe ale lumii au fost aduse sub semnul Crucii, creându-se un val care străbătut veacurile pe câmpul de luptă, în concilii bisericești, în cultură și mai ales în familii care au transmis credința printr-o incredibilă insistență a rugăciunii simple și a lecțiilor elementare ale virtuții. Dar omul simplu occidental trăiește deja de câteva decenii într-o altă lume (iar elitele culturale deja de câteva sute de ani), iar masa critică este de partea secularizării. Nimic semnificativ, la nivel istoric, nu poate fi așteptat în următoarele secole. Totul s-a terminat.

Dar un mister nesfârșit este, de fapt, stăpânul vremurilor. Întâlnindu-se cu o femeie bună care tocmai își pierduse soțul într-un accident și alături de care se rugase „Ave Maria”, aducându-și aminte de credința ei simplă și fermă, dar purtat, mai presus de orice, de acest mister, părintele James se întoarce de la aeroport. Își ia din nou reverenda. În ultima sa dimineață, se întâlnește cu un scriitor bătrân care, pentru prima dată, are o privire blândă și e dornic să stea de vorbă. Pe plajă se întâlnește cu omul bogat care își recunoaște vidul interior: „Am avut soție, copii. Am bani. Am o viață. Dar toate acestea n-au însemnat nimic pentru mine”. Începe să plângă, iar părintele îi spune că pot sta de vorbă mai târziu. Dar începutul avusese deja loc: omul își recunoscuse abisul. Apoi vine ucigașul. Confruntarea verbală nu durează mult, iar acesta refuză o ultimă șansă de pocăință. Părintele James este împușcat în cap.

La ce putem spera? a fost una dintre întrebările obsesive ale modernității, de la Kant încoace. Dar creștinismul și-o pusese deja, și încă mai acut. La ce poți spera în fața singurătății, rușinii și morții? Cel care este numit cu o luciditate rece „fondatorul religiei creștine” le-a trăit pe toate. Sunt, probabil, limitele absolute ale rezistenței umane. Iar cei care l-au urmat refac, din generație în generație, aceeași poveste, în vieți, gesturi, renunțări, îmbrățișări. Peste un timp, fiica preotului îl așteaptă la „vorbitor” pe criminal. El este șocat, iar ea, cu lacrimi în ochi, zâmbește. Iertarea, virtutea despre care părintele James spunea că este o virtute subestimată, apare din neant, din mormântul impenetrabil, sfidând logica violenței. În fața deșertului, în fața sfârșitului de civilizație, în fața unei Biserici a cărei strălucire este aproape înăbușită de noroi, în fața unei lungi ere a întunericului, zâmbetul ei este fulgerul care va traversa cerul istoriei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 15, 2015 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: