Eseuri decente

Vântul năprasnic

the-sunset-limited-03

The Sunset Limited, regia: Tommy Lee Jones, 2011.

LiterNet.ro, august 2015

Cormac McCarthy nu este omul care să evite marile întrebări. Fără a intra în jocuri intelectuale, fără a hoinări prin noile teritorii ale culturii contemporane – identitatea de gen, pervertirea „intertextuală” a unor rămășițe muzeale ale Europei creștine, hedonismul mecanic – el ridică niște probleme cu o tematică și un stil pe care un european le-ar eticheta plictisit ca fiind specifice Americii profunde. Piesa de teatru The Sunset Limited, adaptată pentru micul ecran sub regia lui Tommy Lee Jones, este o confruntare dramatică în jurul problemei lui Dumnezeu. O confruntare din care nimeni nu scapă neatins în străfundurile sale, până la ceea ce Biblia descrie ca „despărțitura sufletului și a duhului” (Evr 4:12), „castelul interior” (Tereza de Avila), homo abyssus.

„Albul” (Tommy Lee Jones) este salvat, după ce încearcă să se arunce în fața trenului, de „Negru” (Samuel L. Jackson), iar acesta din urmă îl duce în apartamentului său modest, dintr-un cartier mizerabil din New York. Albul este profesor de literatură, iar Negrul este un nimeni, un om cu o slujbă modestă, predicator de duminică, fost pușcăriaș închis pentru crimă; trăiește singur într-un loc oribil, într-o clădire plină de drogați, ratați, infractori. Negrul nu își ascunde intențiile: vrea să-l țină pe Alb în casă până când acesta va renunța la ideea sinuciderii și, poate, până când va descoperi și el ceva din credința care îl salvase pe Negru din prăpastia degradării și spirala violenței.

„Tu chiar crezi că Isus e în această cameră?” întreabă ironic profesorul. „Nu, nu cred. Știu că se află.” Discuția ajunge brusc în zonele esențiale și e un studiu de caz asupra naturii confruntării dintre credință și necredință. Profesorul începe cu greu să vorbească, să refacă traseul care l-a adus în punctul de a crede în „Sunset Limited”, trenul acelei dimineți. A crezut în cărți, muzică, artă, dar acestea și-au pierdut valoarea în lumea contemporană. „Nu, de fapt nu mai am convingeri. Civilizația occidentală a ars și a fost eliminată prin hornurile de la Dachau, iar eu am fost prea infatuat pentru a vedea asta.”

Desigur, e vorba de problema suferinței. Se mai poate vorbi de Dumnezeu după Auschwitz și Dachau? a răsunat sinistru această întrebare în a doua jumătate a secolului 20. Fericirea e împotriva condiției umane, iar suferința este doar un alt nume al existenței, continuă Albul. Istoria lumii este echivalentul absurdului.

Dar este această gândire venită dintr-o preocupare autentică pentru binele aproapelui? Este credibil acel umanism secular care a fost propus cu generozitate și mult efort intelectual, în lucrări despre alteritatea care m-ar forța să fiu bun, chiar în absența unui cod religios, și în cântece despre frăția planetară? Argumentația Albului dezvăluie fisura. El nu înțelege de ce Negrul continuă să trăiască în acel loc infernal, între oameni care nu mai au șanse de recuperare, locuitorii unei „colonii a leprei morale”. Ce rost are? strigă el. Cum poate acest Isus al tău să fie interesat de acești oameni?!

Iar Negrul atinge problema: tu nu îl îmbrățișezi pe aproapele tău pentru că nu ți se pare drept. Simțul justiției. El este cel care de fapt limitează drastic marja de manevră a umanistului. În absența unei referințe transcendente, el este forțat să întemeieze singur un minim cod moral. Dar acesta e simultan prea lax și prea strict, chip al omului și al culturii unui timp, incapabil de a întemeia filosofic demnitatea persoanei într-un chip care să o facă de neatins. Necrezând în infinitul care ține lumea, umanistul nu poate să creadă nici un „micul infinit” al unei persoane. El este forțat să inventeze un infinit rău, serial, simplă multiplicare univocă, dans dezarticulat, repetiție denumită pompos „apolinic” sau „dionisiac”. El poate fi numit „Principiu”, „Spiritul lumii”, „Clasă”, „Națiune”, „Utilitate”, „Libertate”, „Meritocrație”, „Prosperitate” și el va deveni zeul care va întemeia demnitatea persoanelor. El va decide asupra calității oamenilor, asupra necesității ca ei să trăiască sau să moară.

Este momentul în care Negrul pare să câștige lupta. „Nu asta zice El! El a zis poți avea Viață, Viață veșnică. Acum! Să o ții în mâini. Să o simți, delicată și luminoasă, în mâinile tale. Dar pentru asta tu trebuie să nu-l mai sugrumi pe aproapele tău, ci să îl îmbrățișezi așa cum e: respingător, nesuferit, urât mirositor. Dar tu nu vrei asta. Nu vrei pentru că nu crezi că el merită să fie îmbrățișat.”

Dacă „singura problemă filosofică adevărată este cea a sinuciderii” (Camus), această se datorează faptului că filosofia singură nu a putut niciodată să spună „da” iubirii necondiționate față de oameni și de întreaga lume. Între sinucidere, plictis existențial, îmbrățișarea maladivă a plăcerii și crimă nu există diferențe majore. Sensul ultim e același. Primele trei pot pretinde că pleacă de la problema absurdului lumii, din inimi care se pretind rănite de cruzimea istorică și cosmică, iar ultima pretinde și ea uneori că împlinește un act de dreptate; dar toate se bazează în adânc pe o lipsă fundamentală de iubire. Și e posibil ca aceasta să fie de fapt sursa nihilismului intelectual, nu invers. Înainte de produsul minții, înainte de marile sisteme teoretice care au creat și au distrus civilizații, totul s-a jucat în inimi. Ca în discuția dintre asasin și șoferul său, în filmul „Collateral” (2004): retorica primului despre evoluție, accident, cosmosul indiferent care ar justifica mizeriile și crimele umanității este blocată de șofer cu intuiția dureroasă: E ceva în neregulă cu tine. Ceva e dereglat, un element care trebuia să fie acolo îți lipsește.

Învinge credinciosul? Nu s-ar zice, după final. Profesorul are o tiradă care îl lasă rănit și șocat pe interlocutorul său. „Tânjesc după moarte”, îi spune. „Tânjesc după întuneric și singurătate. Doar strigătul și suferința gâdilă urechile Domnului. Arată-mi o religie care pregătește pentru moarte și eu o voi alege. Umbra securii atârna deasupra oricărei bucurii. Fratele meu e mântuirea mea? Să-l ia naiba. Ceea ce văd îmi face rău. Nu vreau iubirea Dumnezeului tău.” Pleacă. „Și era noapte” (In 13,30). Negrul rămâne, doborât. „Te rog să nu iei în serios cuvintele sale”, îi spune lui Dumnezeu. „De ce nu mi-ai dat cuvintele potrivite? Dar știi că o să-ți urmez Cuvântul, chiar dacă nu vei mai vorbi.”

Învinge credința? Negrul îi spune la un moment dat că a avea credință poate însemna doar a rămâne fără nimic altceva. Când vezi că totul în jurul tău s-a prăbușit, când nimic nu te mai încântă, atunci poți fi doar la un pas de credința în ceva mai mult decât orizontul acestei lumi. „Va fi frig, va fi singurătate și va bate un vânt năprasnic. Dar nu vei spune nimic. Îți vei ridica gulerul și vei merge mai departe.” îi spune profesorului la un moment dat, arătându-i care va fi costul credinței și care va fi calea de urmat. Este vântul năprasnic pe care oricine îl simte. Unii vor continua drumul. Însă alții se vor opri osteniți și deznădăjduiți, descoperind cu coada ochiului că acest vânt întreține un foc în depărtare. Vor merge în acea direcție, hipnotizați, cu un optimism nelimitat, căutând poate o sursă de căldură. Și vor descoperi, prea târziu, că acolo sunt flăcările de la Dachau.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la August 13, 2015 de şi etichetată , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: