Eseuri decente

Agonia benefică

to-the-wonder-2To the Wonder, regia: Terrence Malick, 2012 

Cum facem față exasperării în fața nereușitelor noastre interioare? Începi un parcurs spiritual, ai impresia că faci un progres, ba chiar uneori simți că ai învins definitiv un păcat anume, apoi, în mod neașteptat, vine căderea. Sau mergi la duhovnic cu aceleași păcate, de nenumărate ori, până la punctul în care îți vine să abandonezi, pentru a te refugia din nou în mediocritate, în ideea că Dumnezeu e oricum pretutindeni, în toate culturile și în natură și nu are sens să te cantonezi prea aproape de instituția Bisericii. Mânie, păcatele din sfera sexualității, bârfă, judecarea constantă, de o mie de ori pe zi, a aproapelui, revolta înrăită și acră împotriva nedreptăților sociale și politice, jocurile de cuplu în logica suspiciunii, dominării și a șantajului afectiv, lenea, plictisul și indiferența față de frumusețea vieții: iată câteva dintre cele mai întâlnite căderi ale lumii noastre. Reapariția constantă a acestor păcate amenință să distrugă speranța cuiva, împingându-l către un epilog de tipul: „Nene, gata, nu e de mine. Asta e, nu sunt sfânt.”

Deci ce-i de făcut? Soluția pe care o propun astăzi este de a ne uita către omul interior și către cel exterior, căci doar astfel putem dobândi seninătate în legătură cu progresul celui dintâi și agonia benefică a celui din urmă. Augustin spune că omul exterior nu este doar trupul nostru, ci tot ceea ce ține de viața acestuia: ceea ce îi dă vigoare, simțurile și informațiile pe care acestea le înmagazinează în memorie. Iar omul interior este însuși spiritul nostru ce se înnoiește din zi în zi, deja răpit de realitățile veșnice. Cu alte cuvinte, sămânța împărăției lui Dumnezeu, plantată prin Botez și hrănită prin Spovadă și Euharistie se găsește într-un loc mult mai adânc decât credem, un loc pe care, spune Augustin, doar Dumnezeu îl vede complet. Restul – pasiuni, senzații, sentimente, amintiri, pulsiuni psihice și corporale – ține de omul exterior.

Iar Domnul vine să ne mângâie prin Scripturi. Nicăieri nu vedem mai bine drama și rezolvarea strălucitoare a acestui conflict decât în scrierile apostolului Pavel. „De aceea nu pierdem din curaj; dimpotrivă, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru se înnoiește din zi în zi. Căci o clipă ușoară de necaz trecător, ne aduce nouă, din prisosință în prisosință, veșnică plinătate de slavă, nouă, celor ce nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, dar cele ce se văd sunt veșnice.” (2 Cor 4:17) Chiar dacă în acest context el vorbește în primul rând despre persecuții și singurătatea apostolilor, oare nu am putea găsi aici o perfectă descriere a esenței conflictului nostru interior, cel dintre aparența unui sine furtunos și discreția unuia scăldat în lumina harului? Și oare nu citim aici o mobilizare spre a nu privi la acest sine dezordonat, ci doar către adâncul infinit din noi, către ceea ce Tereza de Avila numește „castelul interior”, „liftul” micuței Tereza de Lisieux către locul în care comorile nu sunt atacate de molii sau de hoți?

Părinte, nu mai pot. Nu mai are sens să vin la spovadă. De câte ori oare nu au auzit preoții confesori această replică? Sau de câte ori nu am fost și noi tentați de această voce dulceagă, ce poartă duhoarea morții? Dar ce ne spune în altă parte Pavel este de-a dreptul dinamită: „După omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar în mădularele mele o altă lege văd că se luptă cu legea minții mele” (Rom 7:22). Și exclamă: „Mulțumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru! Așadar cu mintea eu însumi îi slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii păcatului (7:25).” Și afirmația care ne cutremură: „Drept aceea, nicio osândă nu este acum pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (8:1). Lucrurile sunt foarte simple: trupul e mort în virtutea păcatului, dar spiritul ne va învia (8:10), căci noi nu am primit un Spirit al robiei, al fricii, ci al înfierii, prin care strigăm: Abba! Tată!

Spus altfel: Gata! Suntem mântuiți în sângele Mântuitorului. Domnul i-a înfrânt pe stăpânii rasei umane – diavolul, păcatul, moartea – și ne așteaptă dincolo de moarte Împărăția crește în noi! Nici urmă de limbaj simbolic: în oasele noastre, organele noastre, în minte, memorie, imaginație se afla ca stăpână legea păcatului, dar după Hristos și după botez, ea, deși mai este acolo, nu mai este stăpână, ci sclavă. Rămășițele armatei inamicului fug terorizate iar Regele Hristos, însoțit de Mama Sa, Regina Cerului, se află în urmărirea lor. Adâncul nostru clocotește de bucurie și de lumină: se aud ecourile trâmbițelor finale. Căci „cine ne va despărți de iubirea lui Hristos?” întreabă Pavel cu o veselie răsunătoare.

Sunt din nou copil, mă aflu pe scaunul de la stomatologie, iar medicul strigă deodată la mine: Nu mai sta așa încordat și speriat! Nervul e mort! N-o să te doară! Dragi prieteni, Domnul ne spune astăzi: Nu mai fiți atât de speriați în legătură cu căderile voastre: trupul vostru e mort prin păcat, dar omul vostru interior crește fără oprire, dacă voi Mă veți lăsa să vă modelez cu harul Meu. Da, evitați păcatul, nu spuneți „da”, prin voință, impulsurilor voastre, dar nu vă frământați din cauză că aceste din urmă persistă. Francisc de Sales insista: nu vă speriați de greșelile voastre, ci oferiți-le Domnului cu seninătatea celui care constată, mereu și mereu, că are o comoară în „vase de lut”. Trăim ultimele zile ale acestei lumi. E ca în confuzia fusului orar: unii știu deja că a răsărit soarele, alții sunt încă în întuneric. Soarele deja a răsărit, iar noi alergăm către premiul cel mare, fără a privi la cele vizibile. Omul exterior geme în agonie și își trăiește ultimele clipe, încercând încă să ne facă zile amare. Este era sărăciei, unde totul se joacă în inimi, în taine, în aluzii și simboluri. Suntem săraci – dar oare am fi preferat să fim bogați, să avem trupuri eterice, cunoștință deplină și să cădem definitiv la primul semn de mândrie?

Și să privim către Euharistie: acolo Isus e prezent într-o formă încă mai modestă decât corporalitatea noastră. Noi ne plângem că trupul nostru o ia uneori razna, dar trupul său euharistic nici măcar nu poate să se miște. Noi ne plângem că uneori nu ne putem controla, dar el e întotdeauna controlat doar de alții. Să-l primim așadar cu iubire sfântă și frică arzătoare, gândindu-ne că, în această formă, el ne dă încă o lecție: vine la noi într-o sărăcie care o depășește cu mult pe a noastră. Însă un pic de imaginație nu strică: mai mult ca sigur, Domnul ne dă această lecție cu zâmbetul pe buze și cu acel gest de căldură pe care probabil l-a făcut spre Ioan Botezătorul atunci când i-a spus liniștitor: Lasă acum, căci așa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea.” (Mt 3:15)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la August 1, 2015 de şi etichetată , .
%d blogeri au apreciat asta: