Eseuri decente

Erich Przywara „Filosofia religioasă a teologiei catolice” (I)

Cluj, martie 2015 130

Note de lectură

Cartea începe cu prezentarea unor scheme de gândire în care poate fi încadrată problema generală a religiei. Prima diviziune: problema poate fi privită sub aspectul esenței sale (das Sosein) și sub aspectul existenței/ființei (Dasein). Aspectul esenței desemnează relația omului cu Dumnezeu în ipostazele sale interioare, iar aspectul existenței înseamnă a o trata în manifestarea sa.

1. Problema esenței

Przywara alcătuiește o analiză fenomenologică a ipostazelor istorice ale religiei în conștiința subiectului. Sunt trei tipuri mari de filosofie  – în fapt, patologii ale gândirii.

1. Filosofia religioasă a imanenței: religia ca sentiment al unității sau „unitatea interioară a Plinătății”, a „Totului”.  Se poate exprima uneori prin voință, dorință sau gândire, dar el rămâne în mod fundamental un sentiment primordial (Urgefühl). El tinde către infinit și, de fapt, coincide cu acesta. Dumnezeu e găsit în coincidentia oppositorum, unitatea contrariilor. El este Unul imanent al tensiunilor Creației, unind essentia (Sosein, „Ideea”) cu esse (Dasein, Wirklichkeit).  Nirvana, Maia, Tao, filosofia europeană a polarității (ex.: Schelling) sunt câteva ipostaze istorice ale acestei conștiințe. Este religiozitatea fără dogmă și morală a purei stări interioare.

2. Filosofia religioasă a transcendenței (Transzendenz): unitatea exterioară a Totului și a Nesfârșitului. Această direcție e orientată către un obiect exterior conștiinței, în care se găsește acea unitate și plinătate. În sens comun, este vorba de Dumnezeul suprem transcendent, despărțit de lume. Este religiozitatea dogmatică a Obiectului.

3. Filosofia religioasă a transcendentalității (Transzendentalität). „Aspirația către”, „Impulsul”, „Mișcarea spre” . Actul de bază al acestei filosofii este chiar această aspirație, acest elan care produce fapta. Exemple: religiozitatea etică a imperativului (Sollens), estetizantă, intelectualistă, voluntaristă. Dumnezeu este Ideea lumii, Idealul către care aceasta tinde, este esența creației înspre care ființa ei se mișcă agonizând.

Acum, lucrurile se complică. Pentru Przywara, fiecare dintre aceste trei tipuri se poate combina cu celelalte două, rezultând astfel, dacă punem la socoteală și ipostaza pură a fiecăreia dintre aceste categorii, nouă combinații posibile. Iată:

1. În cadrul gândirii imanentiste se pot distinge trei subtipuri:

a. Imanența pură: Dumnezeu este în adâncul omului, ca infinitate a sentimentului („Unendlichkeit des Gefühls”). Exemple: Schleiermacher, mare parte din romantism, P. Natorp.

b. Imanența transcendentalistă (adică 1+3). Divinul se dezvăluie în ritmul dinamic al vieții, el se află în acest ritm. Nu este doar în sentimentul primordial, ci și în toate dezvoltările sale exterioare. Este religiozitatea funcțională a lui G. Simmel sau E. Spranger.

c. Imanența transcendentistă (1+2). „Imanența vitală”, religiozitatea „modernismului” din Franța, Anglia, Italia. Sentimentul primordial este tematizat, capătă conținut. Dumnezeu este conținutul infinit către care tinde sau în care se cristalizează infinitatea sentimentului.

2. Urmează combinațiile transcendenței.

a. Transcendența pură: Deismul. Nu există aproape nicio legătură între Dumnezeu și creație. Este relația dintre ceasornicar și ceasul său. Nu există har, mistică, rost al rugăciunii.

b. Transcendența transcendentalistă (2+3). Aristotelismul, Hegel. Procesul gândirii creatoare duce la o identificare cu divinul. Divinul este condiția, fundamentul, Urgrund, al gândirii.

c. Transcendența imanentistă (2+1). Apropiată de imanența pură (1.a). Gânditorul tipic: Plotin. Gândirea este închisă, ruptă de exterioritate, obiectele sunt lipsite de relevanță. Contemplarea tăcută a luminilor absolute ale ideilor, singurele care, de fapt, există.

3. În sfârșit, tipurile transcendentalității:

a. Transcendentalitatea pură. Kantianismul lui Hermann Cohen, Salomon Maimon. Dumnezeu este Ideea pură, Ființa unică spre care aspiră la nesfârșit creația. Dumnezeu este un fel de formă religioasă, un „transcendental” la care se referă impulsul spre infinit. Este o unire a primelor două tipuri.

b. Transcendentalitatea imanentistă. Dumnezeu nu mai este idealul transcendent, ci e chiar în proces, în voință, în aspirație. „Dumnezeu este voința primordială a voinței, fie ca (în religiozitatea lui Fichte), libertatea primordială a libertății, fie ca (în religiozitatea lui Schopenhauer și Hartmann) însăși tragedia primordială a tragediei dorinței, fie ca (în religiozitatea lui Nietzsche), puterea primordială a voinței de putere, fie ca (la Max Scheler), iubirea primordială a iubirii.

c. Transcendentalitate transcendentistă: Imanența este scurtcircuitată, iar Dumnezeu, din „idee a aspirației”, devine „pură valoare” la care aspirația subiectului se referă ca la un vag „obiect”. Este religiozitatea kantianismului valorilor (Windelband, Rickert) sau, și mai departe de imanență, cea din filosofia fenomenologică a valorilor: Dumnezeu ca summum bonum sau ca „Sacru”.

Însă toate aceste categorii se traduc prin tensiuni istorice și personale. Fiecare dintre ele înseamnă un fel de a te raporta sufletește la Dumnezeu: tipul imanenței duce la o iubire până la contopirea completă între creatură și Creator; tipul transcendenței duce la atitudinea de „frică și cutremur”, la distanța rece, abisală; iar tipul transcendentalității naște religiozitatea drumului nesfârșit, chinuitor spre Dumnezeu – este unitatea contradictorie între un Dumnezeu intim și unul distant, ca, de pildă, în teologia timpurie a lui Luther, încercarea eșuată de a împăca un Dumnezeu al iubirii cu unul al dreptății. La Hegel, este Unul dintre identitate și contradicție. În fapt, unirea celor doi poli nu se produce; din contră, tensiunea se înăsprește. Dumnezeu este Sosein, esență intimă a creației, idee care însă nu poate fi niciodată atinsă. Sunt create premisele unui grav conflict existențial.

Rezultă astfel noi tipuri, plecând de data aceasta de la raportarea omului concret la divinitate.

1. Imanența, cu două ipostaze:

a. Sentimentul infinit al Totului în sine. Dumnezeu este regăsit în coincidentia oppositorum, Unul imanent al contrariilor, Unul contrariilor Totului în care individul se pierde. Acest Tot poate fi Natura (filosofia indiană, Giordano Bruno) sau Spiritul ca Tot al „Umanității”: Immanentistischer Menscheitsmystik” – mistica imanentistă a umanității (filosofia chineză, mistica istoriei din romantism).

b. Sentimentul infinit al Eului. Poate fi un Eu corporal („Leib-ich”): mistica individualistă a Eului corporal (de pildă, religiozitatea modernă a corpului); poate fi un Eu spiritual („Geist-Ich”): Neoplatonismul, mistica germană a Eului-Spirit. Urcușul în minte, în „spirit” este calea către unirea cu Dumnezeu.

2. Transcendența. Este tipul cunoașterii (fără rest?) a infinitului. Reamintim că analiza lui Przywara a celor trei tipuri de raportare la infinit este aici recalibrată din perspectiva eului concret. Astfel că acest tip, deși pare a duce cu gândul la o distanțare maximă, e de fapt o proiecție a omenescului sau a unor atribute ale subiectului. Instanțele clasice sunt deismul, dar și natura naturans a lui Spinoza: lumea este reflecția unei forțe matematice impersonale. Acesta este în mod fundamental Dumnezeul naturii. Alte ipostaze:

a. Dumnezeul omului (Leibniz, Kant). Dumnezeu ca „garant” al umanității (Dumnezeu trebuie să existe pentru că e cerut de o oarecare necesitate morală sau de alt tip). De aici, crede Przywara, se va cădea ușor fie în mistica omului sau a naturii, fie în ateismul omului sau al naturii.

b. Dumnezeu ca ideal al omului perfect sau Dumnezeu-Spirit. În ambele se află însă Imanența. Dumnezeu poate deveni un idol către care se raportează un cult al omului perfect sau un cult al „spiritului”.

3. Iar din tensiunea imanenței și transcendenței se naște, din nou, transcendentalitatea sau aspirația infinită. Două modalități:

a. Transcendentalismul naturii:  Natură Pură ca Dumnezeu (L. Klages)

b. Transcendentalismul uman (Cohen, Wundt, Keyserling): drumul spre umanitatea deplină, perfectă, umanitatea ca Dumnezeu.

În amândouă, „divinul” este simultan „idee”, deci transcendent față de aspirație, și „idee interioară”, deci imanent aspirației.

În sfârșit, există și transcendentalismul individualist (zeul grec, Nietzsche, Stefan George; variante stranii de propunere a omului-dumnezeu, chiar și într-o ipostază „întrupată”) și transcendentalismul spiritului individual.

Acest joc al religiozităților arată că niciuna dintre ele nu are „stabilitate” și tinde să se amestece cu una sau cu ambele variante rămase. Toate aceste distorsiuni ale gândirii se întâlnesc și se confundă. Przywara încheie această parte cu întrebarea: este așadar religia antinomia omenescului sau există și o altă soluție? Lucrarea va continua cu Das Daseinsproblem, problema „ființei”/„existenței”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Martie 28, 2015 de şi etichetată , , .
%d blogeri au apreciat asta: