Eseuri decente

Tentația esențializării

champagne-toast

Anca Manolescu, Stilul religiei în modernitatea târzie, Iași: Polirom, 2011.

Pentru Anca Manolescu, modernitatea târzie nu este un fenomen al degradării umanității, ci o epocă privilegiată în care divinitatea, eliberată de socio- și antropomorfism, de flirtul cu puterea statală și eschatonul realizat, se poate manifesta tocmai în câteva dintre fenomenele cu care este asociat umanismul secular. Câțiva autori revin constant ca referințe în demersul autoarei: Origen, Grigore de Nyssa, Meister Eckhart, Cusanus, Berdiaev, René Guenon, Simone Weil, André Scrima, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, alături de menționarea unor întâlniri cu elemente de iudaism, islam, budism, hinduism. E o viziune senină, generoasă, o căutare a Universalului ancorată în marile tradiții spirituale ale omenirii, o aparentă tehnică de extracție perenă aplicată la situația spirituală și intelectuală a modernității târzii, cu scopul de a-i dezvălui marea capacitate de auto-transcendere ascunsă în spatele unor aparențe descurajante. Știm însă că orice tehnică are în spate o convingere, o viziune. Care să fie atunci presupozițiile metafizico-religioase ale autoarei? Și, în lumina acestora, cât de solid este demersul său?

Cartea începe cu o comparație René Guénon – André Scrima, cu o aparentă opțiune pentru încercarea acestuia din urmă de a „lucra” în orizontul Universalului, dar din interiorul unei tradiții anume (creștinismul răsăritean), de a pleca „pe urmele Universalului așa cum Acesta și-a dat chip în creștinism”. Însă o întrebare apare prompt: care este atunci relația dintre creștinism și Universal? O relație de subordonare, „emanaționistă”, între un Universal și derivatul acestuia formulat imperfect, în termeni umani, în „formă” eminamente limitată și în multiplicitatea sinonimă cu degradarea metafizică? Sau o relație analogică între Infinit și un finit „permeabil”, deschis către ceea ce îl transcende, dar înzestrat cu propria demnitate și chiar, în termeni istorici, cu un statut de prioritate, de „lumină pentru neamuri”? După cum vedem, e o distincție pe muchie de cuțit, o sârmă pe care nu-i ușor să mergi, dar trasând granița dintre alternative ireconciliabile.

E o ambiguitate care va însoți întreaga carte. De pildă, cum ar putea fi evaluată afirmația lui Berdiaev, despre libertatea care ar avea „demnitate metafizică supremă”, care ar fi „totuna cu abisul dumnezeirii, față de care Ființa divină e un derivat, constituie o primă determinare. Ființa lui Dumnezeu se subsumează libertății sale, divinului ca libertate.” (19) Contextul folosirii acestei idei este discutarea de către Anca Manolescu a temei libertății, valoare fundamentală a modernității și în care omul religios nu ar trebuie să citească doar un impuls de rebeliune, ci un simbol al divinității care, aflăm în altă parte, este liber de limitările instituției. Afirmația lui Berdiaev este, desigur, atrăgătoare, percutantă, modernă, cool. Pentru omul contemporan, it makes sense, răspunzând intuițiilor sale. Atâta doar că nu este creștină. Nimic din gândirea metafizică a perioadei patristice și scolastice nu legitimează ideea unui Dumnezeu a cărui libertate e diferită de ființa sa; nimeni din acea perioadă nu a îndrăznit să afirme că aceasta din urmă e un „derivat”, „o primă determinare”. Ce spune Berdiaev nu e nimic altceva decât o continuare a credinței superstițioase a filosofiei păgâne că ar exista „ceva” dincolo de Ființă, dezvoltată fie prin negarea kantiană a metafizicii, fie prin legile hegeliene ale necesității care îl aruncă pe Dumnezeu în logica devenirii. Iar consecința ultimă a unei asemenea viziuni este nihilismul: nimic nu poate, în principiu, sta în calea libertății lui Dumnezeu, nici măcar propria-i Ființă.

Tema „Revelație/Absolut eminamente liber/Infinit etc care ar fi în conflict cu Forma, Conceptul, Sistemul” revine constant în eseul Ancăi Manolescu. Aflăm despre Cusanus că el situează tema diversității în orizontul misterului divin, „fără mod”, fără distincții, orizontul Dumnezeului ascuns. Simetrii interesante pot fi găsite între fenomene ale modernității și vechi convingeri ale istoriei religiilor. Laicizarea prezentului e o șansă, căci Dumnezeu e eliberat de „socio-morfism”: perioada „constantiniană” a Bisericii este încheiată, iar era totalitarismelor a eliminat posibilitatea unor metanarațiuni care să justifice (cvasi-) teologic fenomene istorice: Statul, Națiunea, clasele sociale.

Diversitatea celebrată insistent în lumea de azi e citită atât sub semnul unui Universal care se arată astăzi într-o infinitate de ipostaze, cât și sub semnul unei posibile anxietăți care să deschidă reflecția către ce ar putea uni această amețitoare multiplicitate. „Fiecare persoană e o variantă unică a universalului”, afirmă Anca Manolescu, iar această poveste trebuie să fie propusă omului de azi ca răspuns dat individualismului, atomizării, „domniei cantității”. Sunt pagini frumoase despre reflecția origeniană asupra „universalizării ființei umane” care nu ar însemna abandonarea trăsăturilor ei specifice, ci „transmutarea care le eliberează de limitări, includerea lor în metabolismul unirii cu Unu” (69). Ideea epectazei, a creșterii infinite în Dumnezeu apare ca îndemnul la călătoria nesfârșită în și spre El, evitând „păcatul”, adică oprirea la simbol, formă, imagine, concept.

Găsind în încercarea lui Scrima de a „descoperi în interiorul propriului meu loc teologic căile unei depășiri fără renegare” și în Origen exemplul unei teologii libere, care își asumă riscuri, Manolescu îndeamnă la a vedea în diversitatea religioasă semnul unui mister care se exprimă pe căi mereu surprinzătoare; și prin doctrine, și printr-un mister care le depășește. Astfel că a crede că adevărul absolut poate fi formulat fără rest echivalează cu un „cvasi-totalitarism”, un „monism”.

Primatul modern al persoanei asupra instituțiilor este semnul că acestea din urmă sunt chemate la apofatism, auto-negare și deschidere spre Infinit, la faptul că există fundamente pentru un refuz al unei singure instituții, al unei singure doctrine, celebrând o diversitate a culturilor și persoanelor în care fiecare tinde „spre o realizare concretă, infinit variată a universalului”(145). Tocmai absența, azi, a unor „cetăți legitimate religios” îl ajută pe omul spiritual „să ia mai ușor distanță față de instalarea în secol, să se mențină pe drum, în căutare”(147).

Astfel că o lume a gândirii slabe (Vattimo), a refuzului forței, a hermeneuticii radicale ce deconstruiește orice pretenție individuală sau instituțională a Adevărului absolut poate spune ceva despre un Divin paradoxal, care lucrează după logica analogiei inverse, lăsându-se găsit în ipostaze modeste, în chip discret, slab, străin, ca Isus Hristos. Cartea se termină cu o invitație la a descoperi persoana ca „actor important, recunoscut, al sensului” (204), la a reflecta din nou asupra tensiunii dintre dogmă și Adevăr infinit, invitând la a privi „formulările adevărului în lumina lui de pe Tabor: radiate și absorbite de strălucirea trans-formală a Logosului”. Este o chemare la a contempla „misterul de dincolo de formă și limbaj”, o realitate aflată la distanță „față de formele lumii, în care radiază lumina ei, dar de care ea nu e nici stăpânită, nici parcelată”.

Cu toate acestea – sau, probabil, tocmai din pricina lor – un singur sistem de gândire iese „șifonat”, ca un om care nu-și găsește locul nicăieri: creștinismul. Deși putem intui că autoarea pleacă din interiorul acestei tradiții în demersul său, această constantă tensiune dintre finit, formă, doctrină, instituție, pe de o parte, și noțiuni ca Infinit, Unu, Universal, Divin, Mister străbate cartea și lasă nearticulat locul creștinismului în toată această călătorie a seninătății. În fapt, pentru a răspunde în sfârșit afirmației lui Berdiaev, Ființa lui Dumnezeu este libertate, este transcendență. Fiind Iubire nesfârșită, ea este infinit transcendentă în eterna delectare din interiorul Sfintei Treimi și în raportarea Sa la o creație înzestrată cu demnitate, inteligibilitate, logos. Iar tensiunea enunțată nu poate exista într-o relație dintre un Infinit care nu este negare a finitului, nu este un Sublim atematic, nici vreun „Unu” dincolo de „Ființă” sau „Concept”, ci plinătate a Formei, muzică și posibilitate a oricărei muzici, alteritate și posibilitate a oricărei alterități, interval nesfârșit în care diversitatea copleșitoare, frumusețea inepuizabilă a creației își au sursa analogică. Dumnezeu este în mod infinit formosus, frumos prin densitatea abisală, strălucitoare a slavei Sale care este kabod, greutate, densitate, explozie de forme. Este slava pe care psalmistul ne invită să o gustăm (cf. Ps 33:8)

Poate nu întâmplător nu găsim aproape nimic în această carte despre Biserică. Dar acest lucru nu apare astfel decât ca o consecință a presupozițiilor de mai sus. O tentație esențialistă, de a scurtcircuita adevărul exprimat pozitiv, la nivel istoric, de a căuta mereu ce e în spatele aparențelor, suprafeței, dogmelor, instituțiilor, istoriei traversează acest eseu. Totul s-ar juca între persoană și un Absolut ce pare mai degrabă un adversar al oricărei forme. Pentru că finitul nu poate reflecta în mod analogic infinitul ce s-a revelat ca splendoare nesfârșită, e dificilă întemeierea teoretică a intervalului, a medierii istorice. Iar chestiunea primatului persoanei nu poate fi propusă fără nicio calificare, fără a vorbi despre caracterul interpersonal, colectiv, istoric, al creștinismului: eu nu pot fi sursa propriului meu adevăr, spunea John Henry Newman, iar legătura anistorică, existențialistă, căzută adesea într-un misticism gol, între persoană și Absolut este o utopie.

De fapt, care este locul creștinismului în dialogul cu alte religii și culturi? Se poate pune semn egal între o sfântă a Bisericii care pretinde că a putut să-l strângă în brațe pe pruncul Iisus și o experiență a vreunui mister absolut în a cărui descriere analiștii vor folosi deja obositorul concept de „apofatic”? Există un „echivalent” în alte religii al viziunii unui Aleksandr din Svir, „omul care a văzut Sfânta Treime”, și chiar al viziunilor profetice din Biblie, cu uimitoarele și scandaloasele detalii pe care intelectualii le vor numi „antropomorfice”? Putem discuta la conferințe de înalte standarde academice despre aparițiile Fecioarei Maria la Lourdes și Fatima și să găsim „punți” de întâlnire între acestea și alte religii, pretinzând că acolo e altceva „mai adânc”, un „simbol”, un „arhetip”, un „construct”?

Nicolae Steinhardt se întreba dacă nu cumva, urcând spre Dumnezeu prin cerurile succesive, îl vom întâlni întâi în ipostaza sa de Dumnezeu al filosofilor și apoi, în ultimul cer, îl vom întâlni așa cum este, ca Dumnezeu cu barbă albă, al colindelor, al sărbătorilor cu cozonaci și al bucuriei copilărești. Anca Manolescu face un tur de forță impresionant în lumea gânditorilor curajoși, privind în față modernitatea și salutând-o ca vremea paradoxurilor și șanselor mistice. Dar pe calea urcușului metafizic, singuri fiind, ne putem rătăci. Dorind să privim prea departe, mereu dincolo, mereu către esențe sau către o vagă „divinitate”, riscăm să pierdem ceea ce ni s-a încredințat aici, Cuvânt divin în cuvântul „limitat” al omului, Infinit al formelor în formele „ridicole” ale apei, vinului și pâinii, Iubire divină în iubire umană „imperfectă”, Adevăr divin în Biserica „închistată”, „coruptă”, „decrepită”. Exigența intelectuală, discuțiile oamenilor fini, cu paharul de șampanie în mână, nu pot accepta asemenea lucruri. Hai să fim serioși, nu ne putem opri la formele acestea vulgare. Trebuie să fie ceva dincolo, ceva sublim, apofatic.” Iar sursa acestor sminteli, marele rebel care încă nu poate fi redus la „esențe” de către bunul-simț estetic și filosofic, străinul incomod care strică mereu petrecerile dialogului interreligios, este Hristos.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Februarie 10, 2015 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: