Eseuri decente

Ultima întâlnire

suJ77bi

Akiane Kramarik, Prințul păcii, 2002

Cum era de așteptat, apariția cărții Heaven is for Real (2010), urmată de ecranizarea acesteia (2014), a separat apele și a împărțit spiritele. Povestea experienței supranaturale a lui Colton Burpo, un copil de patru ani care a fost în pragul morții din pricina unei peritonite,  a sunat, în mod evident, a „clișeu creștin”, „condiționare culturală”, „basm” pentru mulți comentatori din media seculară. Faptul că relatarea a devenit best-seller în clasamentul New York Times nu a impresionat. În Washington Post cineva deplângea cu o reală îngrijorare faptul că atât de mulți americani sunt dispuși să creadă o asemenea ficțiune. S-ar putea spune că bietul Colton nu a avut prea multe argumente pentru ca povestea lui să fie credibilă în ochii presei „mainstream”: avea doar patru ani când a avut acea experiență, venea dintr-un mediu evanghelic-protestant, din Nebraska  Midwest-ului american, deci din ceea ce se numește peiorativ „Bible Belt”(„centura biblică) – regiunea centrală a Statelor Unite unde opțiunile religioase sunt mai ferme, familiile mai numeroase, iar opțiunile politice tind către republicani. Pe de altă parte, nici relatarea unui neurochirurg, profesor la Harvard Medical School, apărută recent în Newsweek, despre o experiență similară pe care el a trăit-o pe când era în moarte clinică, nu a trezit reacții mai bune: dacă nici cineva care predă la Harvard, un vechi avanpost al stângii relativiste occidentale, nu convinge, înseamnă că ostilitatea oamenilor trebuie să fie, una peste alta, de natură strict religioasă (sau anti-religioasă), și nu derivată dintr-un joc al asocierilor politice.

Pe scurt, Colton Burpo, după ce a fost salvat miraculos de la moarte, a început să le povestească părinților, pe parcursul următoarelor săptămâni, ce a trăit în acel timp critic: s-a ridicat din trup, i-a văzut pe medici, apoi pe părinții lui rugându-se, apoi a ajuns în Rai. Acolo a fost întâmpinat de îngeri care cântau doar pentru el, s-a întâlnit cu bunicul tatălui său pe care nu-l cunoscuse, cu sora sa mai mare care murise înainte de naștere (două detalii care i-au convins definitiv pe părinții lui), cu Ioan Botezătorul, cu Maria care stătea în fața tronului dumnezeiesc. Apoi cu Isus, pe care l-a văzut pe un cal care avea toate culorile curcubeului. Isus i-a spus că nu avea să rămână mult timp acolo, pentru că rugăciunea tatălui său, pentru salvarea vieții micului Colton, fusese ascultată, iar copilul avea să se întoarcă. Trebuie spus, așa cum observă  Peter Chattaway pe cunoscuta platformă Patheos, că filmul a renunțat la multe informații extrem de importante din carte: Fecioara Maria lipsește. Nu se precizează că bunicul lui Todd avusese o convertire cu două zile înainte să moară. Nu aflăm nici că micul Colton a vorbit și de existența iadului și de necesitatea ca oamenii „să-l aibă pe Isus în inima lor pentru putea ajunge în Rai” (tatăl povestește că fiul său era agitat și de o radicalitate neobișnuită atunci când a întrebat repetat dacă un cunoscut de-al lor, care tocmai murise, îl primise pe Isus în viața lui: „Tată, trebuie ca el să-l fi avut pe Mântuitorul în viața sa! Trebuie!”) Nu aflăm că cei mai mulți dintre cei de acolo au aripi. Nu aflăm despre viziunea asupra sfârșitului timpurilor, în care Isus, îngerii și toți bărbații vor lua parte la un război care va distruge această lume și va înfrânge definitiv forțele întunericului. În sfârșit, nu se menționează nici că puștiul pretinde a fi fost în prezența Spiritului Sfânt și a Tatălui.

Cu alte cuvinte, e clar că producătorii filmului au decis să renunțe la anumite informații care ar fi îndepărtat anumite categorii de oameni, făcând din film o variantă mult mai „prietenoasă” cărții, user-friendly, universalistă, în care toată lumea ajunge într-un Rai în care îl găsim pe Isus… singur. Pare că până și pentru acești producător bine-intenționați, anumite lucruri au reprezentat… prea mult. În plus, pe lângă comentatorii atei/agnostici pentru care totul a fost prea mult, au existat și voci din rândul evanghelicilor care au spus că această carte conține numeroase informații „extra-biblice”. Ca de obicei, argumentația lor s-a bazat pe multe citate din care ar trebui să se deducă că nimeni se poate întoarce din morți, Dumnezeu nu ar permite asemenea experiențe iar noi trebuie să ne bazăm doar pe Cuvântul Domnului, care coincide cu Biblia. S-a invocat „corectitudinea teologică”: orice astfel de viziune trebuie să se încadreze într-o doctrină fixă.

În aceste condiții, o articulare a încă unui răspuns e dificilă: ce se poate spune? Este adevărată relatarea băiețelului? Chiar așa este Raiul – cu aripi, muzică, îngeri, rudele decedate? Se poate sta în poala lui Isus? Este și Maria pe acolo, discretă? Să recunoaștem: nu doar ateii militanți și oamenii „spirituali, dar nu religioși” au suspiciuni, ci și, cu alte nuanțe, credincioșii: unii au o problemă cu Maria, alții cu aripile sau muzica îngerilor, alții cu existența iadului; unii vor zice că e imposibil să-l vezi pe Dumnezeu, alții că se poate să-l vezi pe Isus, dar pe Tatăl și pe Spiritul, nu. Ce caută Isus pe un cal în culorile curcubeului?! Dar animalele – cum să fie ele în Rai? Ba se poate, că și ele au suflete! va izbucni o persoană emoționată, cu un cățel în brațe. Copiii nebotezați sunt în Rai sau în Purgatoriu? Dacă sunt în Purgatoriu, unde anume, în al câtelea „cerc” sau „nivel”? Cât mai au de stat acolo?

Și aceste certuri sunt doar încălzirea. Urmează artileria grea, intelectualii: onorabile domn, acest copil nu face decât să reproducă niște condiționări socio-culturale! Greșit, stimate profesor, algoritmul statisticii a inclus deja aceste variabile! Un domn cu barbă mare: Sfinții Părinți (greci) spun că mare folos putem afla în învățătura despre apofatism, și doar rătăcirea latinească de mai târziu a avut ambiția de a încerca să înțeleagă esența lui Dumnezeu prin silogism și meșteșugul artistic trupesc, neînduhovnicit. Cineva ar conchide că trebuie să se scoată orele de religie din școli și să se facă doar istoria religiilor, iar altcineva va face un excurs prin Heidegger acuzând că totul pleacă din catolicism, scolastică, când s-a încercat „onto-teologizarea” Ființei transformând-o în fiind…

Se împlinește astfel, sec, moromețian, vorba românească: mare e grădina Domnului! Ființa umană prezintă inepuizabile resurse de îndoială, întrebări, frământări, ideologii. Cu toate acestea, un răspuns, încă un răspuns e necesar, fie și pentru că ceea ce relatează acest copil ne interoghează pe toți. Dar cum putem articula un astfel de răspuns? Există o cale de mijloc, o a treia opțiune, dincolo de îmbrățișarea sau respingerea fără condiții? Da. Este calea prin care se argumentează credibilitatea experienței religioase. Teza sună așa: există realități și date ale Tradiției creștine care legitimează posibilitatea veridicității unor astfel de experiențe, chiar acceptând că ele pot fi trecute printr-un inevitabil filtru subiectiv și cultural. 

Se pot formula trei argumente. Primul combate o critică facilă: „copilul a descris acolo un simplu univers al vârstei sale și al lumii creștine protestante nord-americane”. Dar tradiția creștină nu a negat niciodată medierea personală și culturală a comunicării unei experiențe religioase. Dacă Biblia este, din punct de vedere istoric și literar, nu o carte, ci o colecție de cărți, scrise pe parcursul a o mie de ani, fiecare dintre ele având o puternică amprentă auctorială și o certă specificitate literară, istorică și culturală, acest lucru nu delegitimează veridicitatea Revelației; ea, din contră, este Cuvântul lui Dumnezeu în cuvintele oamenilor, infinitul care se exprimă, în mod logic, într-o nesfârșită variație de instanțe finite. Dacă există informații divergente în Evanghelii, acest lucru nu invalidează realitatea experienței lui Hristos, ba chiar îi confirmă caracterul întrupat, divino-uman: dumnezeierea în contingența și insuficiența ontologică a experienței fiecărei persoane, Dumnezeu care se lasă la mâna capacității limitate de descriere a unui om oarecare. Cercetătorul „detașat”, înarmat cu superstiția „neutralității axiologice și religioase” va deduce, împotriva logicii elementare, că dacă un copil african descrie un Isus negru sau dacă Fecioara din Guadelupe are evidente caracteristici etnice amerindiene, acest lucru arată că totul e „construit”, determinat de context etc. În mod previzibil, acesta nu ar observa datele din interiorul tradiției: că tocmai această diversitate de perspective indică pe Dumnezeul creștin care e, în mod simultan, infinit imanent și infinit transcendent, în adâncul nostru și la o distanță nesfârșită, dincolo de noi.

Al doilea argument răspunde unor întrebări venite din partea unor creștini: „da’ unde scrie în Biblie că așa e în Rai?” sau „în Biblie scrie că ‘nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer’ (In 3,13) și că nu se poate comunica cu cei morți, și că ‘pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată’ (In 1,18) etc.  Este literalismul protestant bine cunoscut, dar folosit cu spor și de membrii altor tradiții pentru a-și argumenta ideologic o anumită poziție. Acest marș al citatelor poate fi combătut fie cu alte citate (viziunile profeților din Vechiul Testament, descrierea experienței celui de-al treilea cer la Pavel, cartea Apocalipsei), fie cu o teologie catolică a Revelației ca evenimentul infinit și ireductibil care se explicitează prin Scriptură, apoi prin Tradiție și autoritatea Bisericii, iar în Tradiție fiind posibilă includerea enormei serii de experiențe mistice individuale, inclusiv a unui copilaș dintr-o familie de americani naivi și „dintr-o bucată”. Fără această perspectivă asupra Revelației, recurgerea la Scriptură (evident, la versetele convenabile) capătă un aspect totalitar, reducționist și inuman, amintind de teologii care l-au condamnat pe Isus cu scripturile în mână.

Al treilea argument răspunde unei suspiciuni care vine din mediul filosofic și care se află, de fapt, și în spatele criticii unor creștini de orientare liberală: este vorba de conceptul infinitului. În opinia mea, în spatele necredinței filosofilor și al literalismului biblic se află o ostilitate față de ideea unui infinit care nu este o simplă negație a finitului,  un dincolo atematic, lipsit de formă,  un „nimic” din care iese ființa univocă, ci plinătate, abundență, greutate, formă, Persoană. Ceea ce unește respingerea din partea unui creștin liberal fără pretenții de cultură, pe motivul că o anumită descriere e prea… naivă și, de fapt, mult prea solicitantă pe plan moral (căci e mult mai ușor să crezi fie, pe urmele unui Bultmann, că nu există un sfârșit istoric și cosmic, fie că dincolo e un nimic sau un Spirit în care ne vom pierde cu toții decât că există Dumnezeul cel Viu în mâna căruia înfricoșător lucru este să cazi, cf. Evr 10,31), suspiciunea lutheran-barthiană față de concepția unui Dumnezeu altfel decât Marele Celălalt care neagă dialectic finitul, și o întreagă tradiție filosofică care nu a putut reconcilia infinitul cu finitul, plasându-i ca poli opuși, în fapt oglindindu-se unul în celălalt (David Bentley Hart), Dumnezeu vs creatură (teopanism care postulează un Dumnezeu care strivește creatura vs panteismul identificării creaturii cu Dumnezeu, din care deducem că ele nu pot decât să coincidă, v. Erich Przywara) – este această incapacitate de a teoretiza un finit care se odihnește într-un infinit care e pace, bucurie, plinătate a formei. „Gustați și vedeți cât de bun este Domnul” al psalmistului sau descrierea atât de densă, plină de materie, textură, forme, din Apocalipsă nu puteau face casă bună cu dialectica interminabilă a platonismului sau cu Unul neoplatonic aflat dincolo de ființă și materialitate, nici cu abisul ontologic descris de nominalism și preluat în plan teologic de Reformă. Dar tocmai pentru că metafizica creștină pleacă de la analogia ființei – finitul e susținut în ființă de un act pur a cărui asemănare cu creatura e simultan distanță infinită – ea însăși doar o descriere filosofică palidă a creației în care se oglindește slava Dumnezeului-Viu, tripersonal, există baze pentru a crede o astfel de relatare în care tot ce e găsit în creație este regăsit dincolo, transfigurat și copleșit de încă și mai mult, de o abundență sfidătoare de culori, muzică, încântătoare surprize și, în primul rând, de misterul lui Dumnezeu.

În final, totul se reduce la deschiderea inimii: fapt este că astfel de experiențe interoghează, cheamă, descoperă întunericul personal. Ceea  ce vede in nuce, când, de pildă, îi arăți unui prieten necredincios o biserică și el devine foarte repede neliniștit sau plictisit, se petrece în inimile atâtor oameni când reacționează râzând, cu țigara în mână și basca de socialist chic, atunci când aud astfel de relatări. Căci, dacă există Rai, există și Iad – și ei o știu bine. Dacă există un Dumnezeu Viu, există și libertatea și responsabilitatea umană. Iar Hristos, paradoxal, schimbă regulile jocului nu relaxând chestiunea responsabilității, ci accentuând-o. Noi, credincioșii, suntem naivi când credem că simpla poveste a pătimirii sau simpla reprezentare a suferințelor Mântuitorului înmoaie toate inimile. O, ba din contră: pe unele le împietrește și le umple mai mult de ură. Privirea lui Hristos nu poate fi evitată, fie și dacă o consideri simplă ficțiune. Acest „Pentru tine!” pe care îl spune Hristos cel zdrobit de cruce tuturor oamenilor care vor trăi vreodată trezește în unii ostilitatea celui ale cărui fapte sunt scoase la lumină și care ajunge să urască iubirea pregătită să treacă peste orice dacă el e dispus să facă măcar un pas. „Lasă-mă, frate, cu  asta…” se spune uneori, implicit sau explicit. „La voi totul e păcat, suferință, cruce…”. Există oameni vătămați spiritual, care fac o obsesie din creștinism, care invocă fără să fie întrebați „dreptul unei femei asupra propriului corp”, „Cruciadele & Inchiziția”, „cazul Galileo”, „chestiunea alterității”, „prezervativele și Biserica Catolică”, relația ascunsă dintre creștinism și fascism, neoconservatorism, neoliberalism. Relatarea bietului Colton va fi probabil urmată de o închidere bruscă a ferestrei electronice. „Iar mă iau ăștia cu faze de-astea, iar americanii ăștia proști, iar creștinii fanatici vor folosi aceste povești ca să ne acuze că facem, că dregem”.

După ani de zile de căutări, după ce i-a arătat copilului său sute de imagini ale Mântuitorului, tatăl lui Colton a găsit într-o zi o pictură, intitulată Prințul păcii, a unei fete de origine lituaniană, Akiane Kramarik, care pretindea că avusese mai multe viziuni ale Raiului. Avea doar opt ani când a executat lucrarea. Instantaneu, Colton a spus despre acea reprezentare că este corectă: „Așa arată! El este!” Singura întrebare a vieții, singura care contează este ce vom face când ne vom întâlni cu această privire. Iar atunci, oare vor exista oameni care își vor duce „Nu”-ul încăpățânat față de povestea  deranjantă a lui Hristos și față de toate indiciile supranaturale ale acestei lumi până la această ultimă întâlnire?

Anunțuri

Un comentariu la “Ultima întâlnire

  1. Ps. Claudiu
    Septembrie 24, 2014

    Ottimo! Multumim!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Septembrie 24, 2014 de şi etichetată , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: