Eseuri decente

Tupeu sfânt

blackswanopen1Black Swan, regia: Darren Aronofsky, 2010

Cum putem articula un răspuns față de povestea lui Iacob Sihastrul? Care să fie semnificația? Voi atinge, probabil incoerent, câteva puncte de reflecție.

Cazul Iacob Sihastrul e tulburător pentru că marea lui cădere are loc într-un mod și într-un moment cu totul neașteptate: către sfârșitul vieții, după patruzeci și cinci de ani de experiență ascetică, cu o fată pe care tocmai o vindecase dintr-o posesiune diabolică. Am încercat mai sus o posibilă interpretare, dar rămâne întotdeauna ceva neexplicat – de origine naturală și/sau supranaturală, răul își arată aici forța și durabilitatea. Oricât s-a străduit, Iacob nu a reușit să prevină această catastrofă. Experiența lui arată că ceva întunecat, pe care, în lipsă de altceva, nu-l putem numi decât „absurdul”, stă mereu la pândă, la poarta sufletului și a istoriei, gata să intre și să pârjolească totul. Dar acest caracter imprevizibil nu trebuie să ne descurajeze, ci, dimpotrivă, să ne îndemne la reflecție, să ne mobilizeze.

Acum înțelegem mai bine de ce vechii părinți vorbeau atât de mult despre trezvie – atenția permanentă, conștientizarea tuturor gândurilor și determinărilor interioare, starea de veghe. Din nou și din nou, în răsărit și apus, se accentuează necesitatea vigilenței permanente în fața naturii căzute și a războiului nevăzut. Până la moarte, bătălia nu încetează niciodată. Ceea ce mă face să mă gândesc că întreaga discuție despre „urcușul interior”, parcurgerea diferitelor stadii de purificare, e un pic riscantă. Suntem vreodată puri, desăvârșiți, mai capabili decât alții să facem față ispitelor? Tradiția ne învață că, în momentul celui mai firav gând că ai fi cumva relativ solid, mai „bun” decât altul, exact atunci ești în pericol de moarte. Nu sunt lucruri noi, dar chiar și așa trebuie repetate obsesiv, pentru că în joc este mântuirea sufletelor.

Discuția poate fi mai largă, dar cred că e cazul să ne oprim acum asupra sexualității. Cum putem discuta despre aceasta? Cum „negociem” cu ea? Poate fi ea vreodată ignorată? Te poți angaja pe drumul celibatului sau al căsătoriei fără să te fi confruntat cu propria sexualitate? La cine să mergem pentru a cere ajutor? La psihologi sau la duhovnici? Poate că și la unii, și la alții. Sau, în orice caz, la unii care trag cu ochiul și la ceilalți. Literatura științifică din ultimele decenii a tratat pe larg acest subiect, iar tot mai mulți teologi și păstori de suflete sunt atenți la acest tip de abordare. Teza e simplă și ține de esența creștinismului: harul construiește pe natură. Rugăciunea nu e suficientă dacă nu îți cunoști propria natură, întreagă gamă de trăiri și, în acest caz, ipostazele pe care le ia propriul impuls sexual. Răspunsul în legătură cu calea pe care o vei alege trebuie să fie căutat nu doar în iluminarea supranaturală ci și în felul în care propria persoană se comportă, și mai ales în situații-limită. Dumnezeu ne vorbește, întâi de toate, prin natură.

Richard Sipe e un cunoscut expert în consilierea psihologică a preoților romano-catolici. A scris mult și a predat în multe seminarii. Are o poveste de viață interesantă: călugăr și preot benedictin 18 ani, apoi se căsătorește și devine psihoterapeut și profesor. El vorbește, în cartea Living the Celibate Life: In Search for Models and Meaning, despre necesitatea integrării propriei sexualități în ansamblul persoanei; despre cerința fundamentală de a fi onest cu tine însuți înainte de o alegere; de atenția zilnică, metodică asupra tuturor trăirilor pentru a putea discerne tendințe, chemări sau semnale de alarmă. Sunt și ambiguități în această carte: problema homosexualității și a învățăturii „restrictive” a Bisericii în acest domeniu; „războiul nevăzut” e aproape luat peste picior; criza abuzurilor sexuale din catolicism e pusă exclusiv pe seama superficialității discuțiilor despre celibat și sexualitate din seminarii – o ipoteză validă, dar ea trebuie să fie adăugată la problema toleranței față de homosexualitate, a crizei spirituale și morale de după Vatican II.

Sunt reducționisme cumva de așteptat de la un psiholog (și fost preot – ei aproape întotdeauna au ceva ce obiectat față de una sau alta din învățăturile morale ale Bisericii), dar merită reținute lucrurile bune. Sfaturile sale pot fi definite ca o nouă formă de a cultiva trezvia: nu doar față de dușmanii invizibili, ci și față de natura proprie. Fii atent, examinează-ți conștiința la sfârșitul zilei, vezi ce ai simțit, cum, față de cine. Amintește-ți toate experiențele erotice/romantice: cum te-au influențat, cum le-ai integrat în  biografia ta interioară; vezi felul în care te comporți față de oameni.

Sipe vorbește mult despre niște seminariști europeni din anii ‘50 care, la un moment dat, trebuiau să părăsească seminariile pentru a-și îndeplini stagiul militar. Mulți au dobândit o experiență a lumii care i-a călit. Este și aceasta o problemă spinoasă: maturitatea (sexuală, emoțională, interpersonală). Privind la viețile sfinților, nu ai cum să nu vezi o tărie de oțel în special la cei care au avut experiența plăcerilor și suferințelor acestei lumi, ca și cum harul a transformat toate aceste date în „credit” supranatural, în armura alcătuită de libertatea interioară a celui care a văzut și a făcut totul, iar acum nu neagă, ci depășește, transcende lumea. Nu-i mai puțin adevărat că amintirea plăcerilor rămâne cu ei tot restul vieții, atrăgându-le mereu atenția să… îngenuncheze.

Aici nu e vorba doar de celibat – mi se par sfaturi valabile și pentru cei care urmăresc căsătoria. Ce se însemne paragraful de mai sus – că e mai bine să „încerci” ceva interzis, „să vezi cum e”, înainte de a lua o decizie? Că e ceva în neregulă cu cei care se căsătoresc cu „prima iubire”, ba chiar „în starea fecioriei”, sau cu cei care se consacră Domnului fără să fi avut o relație înainte? Nu. Dar e un îndemn la înțelepciune, prudență, la a-ți deschide pur și simplu ochii față de lume, față de tine, și față de felul în care tu interacționezi cu lumea. Ignațiu de Loyola vorbea de o durată de 13 ani necesară pentru cineva care vrea să fie călugăr. Gandhi a petrecut cinci ani, reflectând, înainte de a alege celibatul. Alexandre Schmemann îl sfătuia sec pe cineva care spunea că e atras de „isihie”: ia-ți un job umil (ex.: casier la o bancă), fii pregătit să faci orice, nu considera că „îți irosești talanții” sau că „Biserica are nevoie de tine”, stai, îndură, roagă-te, și mai vorbim peste câțiva ani.

Maturitatea mi se pare a fi drumul confruntării, al purificării. E poate o cale de mijloc între experimentarea brută (mai auzeam un sfat vulgar printre unii clerici pravoslavnici: dacă vrei călugărie, petrece o noapte cu o „muiere” și vezi dacă îți place) și fuga infantilă sub pretextul unui soi de „atletism spiritual”, de încordare a mușchilor ascezei, cu masca acelei pudibonderii de creștinism rural. Nimic nu mi se pare mai periculos decât atunci când aud câte un tânăr căutător al Domnului, poate cu gânduri de preoție, care îți descrie un film astfel: „E fain filmul, dar are și niște scene… he he, a trebuit să sar peste ele. Noroc că la calculator poți vedea pe sărite. Hi, hi!” O membră a unui tânăr ordin declara sobru: Când vezi în public niște scene erotice într-un film, trebuie să întorci privirea sau să te ridici și să pleci. Problema nu este dacă e bine sau nu să vezi aceste scene (și, indiscutabil, unora chiar nu le face bine), ci dacă această respingere denotă maturitate și un drum al integrării. De ce nu vreau să văd niște lucruri și ce spune asta despre mine? Există oare niște uși în mine pe care nu sunt sigur că le-am închis, sau camere în care nu am intrat până acum nu din lipsă de curiozitate, ci din absența dorinței autentice de a face curățenie? Știu ce este sexualitatea, pot face distincția între reprezentarea artistică și intenția impură, între filmul avertisment ca Shame (cu scene, de altfel, extrem de dure, dar atât de necesare) și celebrarea păcatului? Așa mă pregătesc pentru confruntările viitoare cu tentația?

Cât aș vrea să mă înșel, iar aceste exemple să nu fie ceea ce par: traiectorii către dezastru, către întâlniri neașteptate cu niște forțe pe care nu le-ai cunoscut pentru că te-ai uitat doar la filme cu sfinți. O senzație similară am când văd câte un tânăr seminarist sau preot romano-catolic, zâmbitor, pur, aranjat, bărbierit, cu traiectoria clasică: ministrant, cercetaș, cântăreț în corul bisericii, voluntar la Caritas, seminarist care „face ascultare”, cu zece pe linie, și care îți vorbește la conferințe despre frumusețea și superioritatea celibatului. Poate fi ceva mai arogant, mai imatur? Când vom fi scutiți oare de această nouă imagine a preotului – trendy, chipeș, angelic – de această uitare a necesității confruntării interioare, a experienței de viață, a Crucii?

Dar…

Am vorbit până acum despre confruntarea cu propria natură și necesitatea disciplinei academice a psihologiei. Toate bune și frumoase: catolicismul vorbește despre continuitatea natură-har, știm deja mult mai multe despre psihicul uman după 150 de ani de știință a „sufletului”. Explicația funcționează, are logică: trebuie să te cunoști pe tine însuți, să îți cunoști umanitatea. Dar continuat la nesfârșit, acest discurs sună tot mai fals. Continuat și mai mult, va deveni nociv. Se uită un singur lucru, pe care doar creștinismul l-a văzut: natura e căzută. Dă frecvente rateuri. E înșelătoare. Nu ne mântuim singuri. Și nici măcar nu ne schimbăm singuri. Nu devii cu psihoterapie și filozofie. Lăsată necontrolată de un discurs teologic, discuția despre natură, „omul din mine”, „perspectiva jungiano-behavioristă-cognitiv-comportamentală” te vrăjește și te ucide. E punctul în care toată insistența lui Richard Sipe  pe integrare și a numeroși alți psihologi și teologi ai moralei care încearcă să vadă lucrurile într-un fel „pastoral”, „din perspectiva milostivirii”, devine iritantă. Ideea integrării, necalificată prin nici un corectiv teologic, prin nicio neliniște a „plânsului lui Adam”, se transformă, în final, într-un fel mai sofisticat de a spune: E ok așa cum ești. Una din bolile modernității este chiar această exaltare a naturii desacralizate, a impulsului vital; este legitimarea oricăror mizerii personale printr-un nevinovat: „Da’ ce pot să fac? Așa sunt eu! Ne-am îndrăgostit, ce rost mai avea să rămân într-o căsnicie nefericită?!” Strigătul Ninei din „Pescărușul” lui Cehov și-a răspândit ecoul până în ultima celulă a societății: „Sunt doar un pescăruș! Ce pot să fac?” Agenda homosexuală devine letală în clipa în care această orientare nu mai e văzută ca deviantă, ducând către un rău intrinsec, ci ca o caracteristică a firii pe care cineva trebuie să o accepte, să o „integreze”. E ok așa cum ești, Dumnezeu te iubește.

Ce-am vedea oare în jurul nostru, dacă, pentru o secundă, am avea ochii de înger, cu putința de a observa lumea invizibilă? Poate vreun om responsabil să liniștească la nesfârșit pe cei naivi cu discursul psihologizant, „de jos în sus”, fără să amintească de forțele întunericului, de fiarele care încearcă să ne devoreze sufletele, de răgetele abisale care tulbură trupuri și conștiințe? Cum ar comenta un psihoterapeut sau un teolog stilat care contestă discret și constant învățătura morală a Bisericii faptul că Gloria Polo, o femeie care a experimentat pragul morții, a văzut inclusiv demoni a căror unică responsabilitate este să provoace dezechilibre ale hormonilor sexuali? Sau dezvăluirile lui Joseph Sciambra, fost actor în filme pentru adulți gay, apoi convertit la Hristos și devenit misionar, despre legătura dintre homosexualitate și satanism? Ai mai auzi atunci justificări ale masturbării („o formă de a-ți explora sexualitatea”; „teologii încă dezbat dacă acest fenomen întâlnește toate caracteristicile păcatului”), ale coabitării pre-maritale („sunt și ei tineri”), contracepției („Biserica nu mai e în pas cu vremurile”) sau ale recăsătoririi („Biserica trebuie să fie mai flexibilă”, a declarat renumitul teolog X pentru Vatican Insider). Poți ignora confirmările repetate, prin revelații private, fenomene supranaturale sau urlete chiar din timpul exorcismelor, ale tezelor clasice, biblice și patristice, despre robia cât se poate de reală, organică și spirituală, a umanității sub diavol încă de la căderea lui Adam, despre posibilitatea reală a iadului ca osândă veșnică și despre iubirea nebunească ce ne-a răscumpărat?

De aceea mi se pare că, de la un punct, psihologii, teologii liberali și preoțașii cool rămân în urmă, ca tovarăși de drum care ne-au fost folositori o vreme, dar care acum trebuie să fie lăsați să rămână în The Shire, în lumea hobbiților comozi. La granița (de nimeni identificată în mod precis, și e mai bine așa) dintre natural și supranatural începe adevărata bătălie, urcușul cel mare. Nicolae Steinhardt spunea că marea transformare pe care o face Hristos nu este cea a apei în vin, ci aceea a omului – a tâlharului în sfânt. Problema cu întregul discurs naturalist, psihologizant-sfătos e că, până la urmă, deși poate atrage atenția asupra unor talanți sau lipsuri genetice, nu poate „da seamă” de „mișcările harului”, de semnele unor evoluții supranaturale care pot sfida orice categorie și orice resemnare fatalistă din categoria „Așa sunt eu. Asta e orientarea mea, ce să fac…”

Eh, uite că poți să faci, și încă multe. Nu te mai plânge ca o fetiță și ridică-te. Înainte de vocația individuală, exista una universală, a sfințeniei. Simplu spus, omul trebuie să aleagă între a deveni sfânt și a pieri. De fapt, doar discursul teologic adevărat, acela bătrân și simplu, al Bibliei  și Părinților cu barbă stufoasă, intuiește că răul e de fapt mai adânc, dar și că binele, posibilitățile omului primite în lumina harului, sunt mult mai mari și mai surprinzătoare decât ne-o spune discursul umanist-secular. Astfel că, de fapt, problema sexualității este mult mai serioasă decât credem. E o problemă care, rămasă nerezolvată, te va ucide și te va osândi. Scurt, fără mângâieri pastorale și cântări de chitară. Există păcate de moarte, care te despart radical de Dumnezeu, iar diavolul are ca teren privilegiat de acțiune căutarea de către a om a plăcerii. Astfel că ceea ce unii numesc astăzi „mici scăpări”, „păcate ale tinereții”, „exprimări legitime ale nevoii de intimitate” sunt de fapt ceea ce ne-o spun urmașii bărboși și încruntați ai pescarilor din Galileea: pași către forțele întunericului, lanțuri în plus care îl vor trimite pe om, în final, către neant. Dar iarăși, binele promis, posibilitățile, armele pe care le avem sunt infinit mai mari decât ne spun căldiceii împăciuitoriști. Nu e nimic de ascuns: ni se cere totul, transformare totală, Cruce, sfințenie. Dar de partea e noastră e cel care a chemat la viață totul din neant, Păstorul cel bun și mama sa care se roagă fierbinte pentru fiecare suflet. Iar eu mă pot gândi doar la orbul Bartimeu și la Zaheu vameșul ca modele ale sfințeniei: tupeul, nesimțirea sfântă îl face pe unul, deși i s-a atras atenția că „deranja”, să urle ca din gură de șarpe „Isuse, fiul lui David, ai milă de mine”, iar pe Zaheu să se urce hodoronc-tronc în sicomor, sa vadă ce și cum, de ce se strângea lumea ca la urs.

Împărăția cerurilor se ia cu asalt, spune Mântuitorul. De aceea mi se pare că insistența, tupeul, sfânta uitare a păcatelor, încrederea nebună în iertare și în puterea lui Dumnezeu de a te transforma sunt cheile sfințeniei. Ioan Gură de Aur spunea că și de 100 de ori dacă vei cădea, trebuie să te ridici de fiecare dată. Creștinismul nu e pentru lași, firi molatice, gânditori gravi și acri, caractere fals angelice, efeminați și amețite de Cărturești, ci pentru „lupi de mare”, docheri, cowboys, bărbați hârșâiți, „cai bătrâni” trecuți prin viață, femei cu mulți copii, firi aspre. Ai căzut? Și ce-i cu asta? Te ridici, te spovedești și o iei de la capăt. De o sută, de mii de ori. Să cedeze nervos duhovnicul tău, să își închidă telefonul. Nu cedez, dom’le. Ca în Sălăjan, ca țăranii mucaliți din mahalaua Pantelimon a lui Steinhardt, ca văcarul supărat pe sat: Nu, nene. Nu mă opresc, nu vreau. Nu. Păi de ce? Nu vezi că n-ai șanse, ești prea slab, ți-ar spune diavolul, psihologii și tipele de pe Smart Woman. Ce te duci tu, mă, la Biserică, la cât de rău ești… Mă mir că nu cad zidurile alea peste tine! îmi spunea mai demult o persoană supărată.

Uite așa, de-aia. Na, că mă duc. Se povestește în Pateric de un călugăr care a căzut în „păcatul curviei”. Liniștit, el s-a încredințat milei lui Dumnezeu. Demonii i-au vorbit atunci: Cum știi că va avea milă de tine? El le-a răspuns dur, fără să le explice prea multe: „dar voi cine sunteți si ce grijă aveți, de își va face Dumnezeu milă cu mine ori de nu își va face? Că voi sunteți fiii întunericului, ai gheenei și ai pieirii veșnice, iar Dumnezeu este bun și milostiv. Voi ce treabă aveți?” Dușmanii au dispărut imediat. Așa se face: cu seninătate, curaj, încredere nemăsurată în mila lui Dumnezeu. Am fost întrebați la seminar ce gândim despre împărtășanie, cât de des vrem să ne împărtășim. Îmi venea să zic că doar dacă aș fi comis vreun genocid, înaltă trădare sau vreo devalizare masivă, de vreo 10% din PIB, m-aș fi oprit de la comuniunea zilnică cu Domnul. Este bun și exemplul cu tânărul Siluan Athonitul, care a văzut un nene într-o tavernă cum cânta vesel la acordeon. Aflând că acela omorâse pe cineva cu ani în urmă, s-a dus la el și a întrebat: Auzi, ție chiar nu ți-e rușine să te veselești așa, la câte ai făcut? Omul îi răspunse smerit: E adevărat că am omorât, am fost închis, m-am pocăit ani de zile, apoi am simțit că Dumnezeu m-a iertat, iar acum cânt în fiecare zi de bucurie. Asta e sfințenia: să cânți tare la acordeon milostivirea Domnului, fără jenă, „nerușinat” (și ce bine sună asta în cărțile liturgice vechi: adică fără rușinea deznădejdii; sau cum ne rugăm la liturghie pentru sfârșit în pace, „nerușinat”), căpos, zgomotos. Să te ia poliția pentru tulburarea liniștii publice. Om în zdrențe, imperfect, vai de capul lui, dar alergând voios către Domnul, scandalizând resemnații. Căci, în lupta spirituală, doar diavolul are maniere.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Aprilie 30, 2014 de şi etichetată , .
%d blogeri au apreciat asta: