Eseuri decente

Viața Sfântului Iacob Sihastrul

mission-1986-03-g

The Mission, regia: Roland Joffé, 1986

Sfântul Iacob Sihastrul, amintit de biserica răsăriteană la 28 ianuarie/4 martie, a violat o fată, a ucis-o și apoi i-a aruncat cadavrul într-un râu. Cum a fost posibilă această tragedie? Cum a ajuns totuși să fie cinstit ca sfânt? Care este sensul sfințeniei? Cine este Dumnezeu?

Sunt doar câteva întrebări ridicate de un suflet înfricoșat după ce află povestea acestui om. Suntem deja obișnuiți cu poveștile despre Pavel, Augustin, Maria Egipteanca al căror tipar este, în mare, acesta: viață păcătoasă în tinerețe – convertire spectaculoasă – viață de sfințenie și apostolat. Petru a trăit cu Domnul 3 ani, s-a lepădat de El, a fost iertat și a mai trăit încă treizeci în care, chiar cu mici stângăcii, a fost stânca mărturiei creștine. Viața regelui David seamănă cel mai mult, dar sunt și diferențe majore: el trăiește cu mult înainte de Hristos, într-un context mult diferit.

Iacob Sihastrul (sau Postitorul) este însă un exemplu de o radicalitate și un dramatism nemaiîntâlnite: el cade la sfârșitul vieții, după zeci de ani de rugăciuni și lupte victorioase împotriva ispitelor. Din păcate, exprimarea Sinaxarului lucrează adesea în defavoarea noastră; există mereu suspiciunea că pe ici, pe colo, lucrurile sunt înflorite sau că sunt pur și simplu prea multe lucruri puse pe seama diavolului în locul unei viziuni mai nuanțate asupra abisului uman. Sunt multe lucruri care pot fi, poate, modificate sau adăugate. Povestea aceasta ar putea fi o piesă de teatru perfect modernă, o carte de o bogăție narativă sfâșietoare, un film despre întunericul ce bate la ușă în sufletele acestor vremuri.

Să încercăm, așadar, să reconstituim această viață plecând de la textul din Sinaxar, dar într-un mod creativ, riscând. Nu e vorba de exegesis, ci de eisegesis, o încercare  de a introduce în text o viziune personală, de a-l purifica și de a-l umple cu un punct de vedere modern ce combină criticismul istoric, achizițiile științelor socio-umane și o perspectivă cultural-religioasă ce cultivă adâncimea subiectivității. Cărțile sunt pe față.

Iacob a trăit în Fenicia secolului VI. Se retrage în pustietate și trăiește într-o peșteră, rugându-se și postind. Primește darul vindecărilor și al exorcismelor, ajutând astfel numeroși oameni. Faima i se răspândește, invidia altora crește. Este timpul primei încercări majore: sinaxarul vorbește de un complot al „necredincioșilor samarineni” care plătesc o „femeie desfrânată” pentru a-l înșela pe Iacob sihastrul „spre păcat, ca să poată ei afla asupra lui pricină şi să-l izgonească din hotarele lor cu necinste, ca pe un desfrînat.” Însă ipoteza e superfluă; putem păstra simplul eveniment: într-o noapte bate la ușa chiliei lui Iacob o femeie îmbrăcată în călugăriță care pretindea că avusese treabă în oraș iar pe drumul de întoarcere o prinsese furtuna. Îl roagă să o lase la el în acea noapte. Iarăși, nu știm ce adevărat aici, nu știm dacă nu cumva e vorba de ceva mai simplu, mai veridic și mai neliniștitor: fie ca ea să fi fost într-adevăr o călugăriță, fie ca ea să fi fost o simplă femeie rătăcită într-o noapte, fără vreo legătură cu invidia „necredincioșilor samarineni”.

După lungi ezitări, cunoscându-se pe sine și folosindu-se de o experiență ascetică decentă, Iacob acceptă să o primească, îi oferă o masă modestă, apoi se retrage în altă cameră. Sinaxarul continuă pe linia sa: „prefăcându-se că e bolnavă”, ea începe să se tânguie și îl cheamă la ea în miezul nopții, rugându-l să o vindece, de fapt „de necurată poftă fiind pornită spre dânsul”. Poate. Sau poate era cu adevărat bolnavă. Sau el a fost cel care a dorit să intre. În orice caz, ar fi prea mult dacă ne-am imagina ambiguitatea trăirilor ei, apoi ale lui? Sunt lucrurile vreodată atât de simple, iar diavolul atât de prost încât să se folosească de un complot de operetă? Sau nuanțele se multiplică la infinit iar întreg misterul ființei umane, de la impulsul sexual, complexitatea emoțiilor, oscilațiile spirituale și factorul supranatural, bun sau rău, se manifestă aici în mod privilegiat?

Un bărbat și o femeie se găsesc singuri într-o casă, într-o noapte adâncă. El îl caută pe Domnul și se luptă cu sine de cincisprezece ani. Ea poate fi călugăriță, poate fi o prostituată, poate fi o femeie căsătorită, o văduvă, o tânără. Cu pași mici, amândoi au ajuns aproape de pragul interzis; toți acei pași care pot fi rând pe rând evitați și pe care mulți îi parcurg gândindu-se că fiecare dintre ei nu reprezintă nimic: ce are dacă ieșim o oră la o cafea? Ce are dacă ne mai vedem o dată? Suntem doar amici, e ok să ne vedem din când în când. Ciao, ne auzim, poate mai ieșim! Urci până sus? Nu stăm mult, doar bem un pahar de vin… Oricum, și eu sunt obosită, mâine mă duc la muncă…

Aici însă totul se succedă impetuos, imprevizibil și cu atât mai periculos: Ea îl roagă, nu se știe exact de ce, să o ungă cu ulei sfințit pe piept pentru a-i alina suferința. Starea febrilă, vulnerabilitatea, fascinația exercitată de acest tânăr bărbat singuratic, cu reputația de părinte spiritual și vindecător, întunericul acestei nopți interminabile, căldura acestui cămin neașteptat pornesc o furtună în ea. El știe asta și își dă seama cu durere că e într-un punct fără întoarcere. Ispita sexuală era deja una din marile teme ale tradiției ascetice, o problemă gravă și constantă în eforturile celor câteva generații bune de părinți spirituali ce o luaseră pe urmele Sf. Antonie. În câteva clipe, Iacob se găsea exact în mijlocul unei mări învolburate pe care ani de zile o privise de la o mare distanță, tot mai sigur pe sine, într-una din amenințările despre care marii duhovnici au vorbit îndelung, despre care el știa și pe care încercase să o ucidă în 15 ani de rugăciune. Dar ce se întâmpla cu trupul și emoțiile sale era cu totul neașteptat și tocmai această surpriză îl dezarma și îl amețea. Povestea tradițională rezumă:  „văzînd şi înşelăciunea diavolească ce îi ridica război trupului şi temîndu-se ca nu cumva din milostivirea şi îndurarea cea de prisos faţă de dînsa, să-şi aducă asupra sufletului său veşnică durere”. Părintele Schmemann amintește la un moment dat în jurnal despre un fiu spiritual, seminarist, care îi povestea la spovadă despre o prietenie pe care o legase cu un alt seminarist, într-un moment dificil al vieții amândurora: vulnerabilitatea, caritatea, prietenia, lipsa experienței – iată amețeala ce precede căderea, notează sec un om trecut prin viață.

Iacob era cu mâna pe pieptul unei femei, ungându-o cu ulei sfințit. Ambiguitatea întregii scene și evidența izbitoare a ceea se întâmpla cu amândoi în acea clipă îl împing către un gest disperat: își bagă mâna în foc și o ține suficiente fracțiuni de secundă încât să-i provoace o arsură serioasă și, probabil un urlet urmat de ridicare bruscă. (Pioșii redactori au scris că el a ținut-o în foc 2-3 ore, în timp ce o ungea pe femeie cu cealaltă mână. Până la urmă i-au căzut degetele și n-a mai rămas aproape nimic în mână… Hai să fim serioși.) Vraja se rupe. Ea își dă seama de întreaga dramă – a bărbatului, dar și a ei –  și începe să plângă. Lacrimi frumoase, de căință și puritate. Aflăm că ea a ajuns apoi într-o mânăstire. O ipoteză frumoasă. Pentru acele vremuri. Cum am spus: poate că a ajuns în mânăstire… pentru că acolo trăia. Sau mânăstirea e o metaforă pentru o fază mai matură a vieții.

Iacob își continuă viața monahală și chiar cu un anumit succes. Întărit în sine de această încercare, își continuă „cariera” de vindecător și exorcist. Izgonește demoni, refuză bani, postește, se roagă. E Father Nice (sau Father What-A-Waste, cum circula o vorba printre femei în legătură cu un sacerdot american), genul de preot catolic strălucitor, classy, care apare cu un zâmbet larg pe site-ul parohiei, seminarului sau mânăstirii unde celebrează. E deștept, arătos, face un doctorat la Gregoriana sau Notre Dame, e grozav cu copiii, atracția tinerilor, scrie despre teologia trupului, confesor admirat, stoarce lacrimile doamnelor la predici, dialoghează cu intelectuali, muncitori, țărani, artiști, conduce corul bisericii. Are totul pentru o carieră ecleziastică, pentru un post de secretar la vreo congregație, diplomat stilat al Sfântului Scaun, canonist de renume. În acest punct, Iacob face o alegere: dându-și seama de pericolul mândriei, pleacă, se retrage mai departe, într-o peșteră, „unde a viețuit treizeci de ani în rugăciuni și lacrimi”. Un pas exemplar: pleacă nu pentru că făcuse ceva rău, ci… din prea mult bine.

Se mai putea întâmpla ceva rău? Putea oare să îl împiedice vreun lucru să intre voios în Împărăție, cu geanta de diplomat al Vaticanului și chitara de la întâlnirile cu tinerii?  În fond, Iacob a retezat din fașă orice posibilitate a demonului mândriei, a atacat înainte de a fi atacat, s-a lansat în fruntea armatei, pe nepregătite, într-o șarjă de cavalerie, țintind chiar către comandantul inamic. Dar filmul, ne învață modernitatea, se rupe adesea.  În Persona lui Bergman, tensiunea psihologică e atât de mare, iar răul atât de răspândit, încât pelicula se rupe și lasă loc beției dionisiace.

Ce este răul? De unde vine? Relatarea tradițională vorbește despre un ultim plan al diavolului care a simțit că Iacob începuse să se mândrească. Ignațiu de Loyola compară inamicul de moarte al omului cu un comandant care inspectează cetatea asediată pentru a vedea care îi sunt punctele slabe. După patruzeci și cinci de ani de rugăciune, post și bătălie împotriva ispitelor și dușmanilor nevăzuți, Iacob se simțea puternic. Dar în logica „urcușului duhovnicesc”, aceasta e exact punctul maximei fragilități. Așa că diavolul intră într-un adolescentă, o chinuie și spune prin gura ei că vrea să-l vadă pe Iacob, doar pe el. Înlănțuirea evenimetelor devine ușor neclară în versiunea „canonică”: Iacob vine, se roagă atât de tare încât se cutremura casa, izgonește demonul și o dăruiește pe fată înapoi părinților ei. Aceștia, fericiți, îl roagă să o țină la el încă trei zile, până când tânăra își va fi refăcut forțele. Apoi, în acest interval, aflăm că „diavolul, văzîndu-l singur într-un loc ca acela pustiu şi găsind timp bun pentru meşteşugul său, a ridicat asupra lui război de necurate gînduri şi poftă trupească.” Povestea are logică, dar e schematică.

Să revenim un pic pe firul evenimentelor și să reinterpretăm: și dacă diavolul nu este singurul sau principalul actor?  Să ne amintim una din legile de bază ale catolicismului: gratia non destruit, sed supponit et perficit naturam: harul nu distruge, ci presupune și perfecționează natura. Dar logica rămâne și în influența supranaturală a răului: răul nu distruge, ci presupune și adâncește failibilitatea naturii. Într-adevăr, nu știm de unde vine căderea naturii – trebuie să fi existat o cădere dintr-o stare inițială într-o patologie ontologică, ceea ce tradiția numește „robia diavolului și morții” – dar rămâne constatarea stării prezente: avem o natură (problematică) pe care nu o putem depăși, sări din schemă, și depinde doar de voința noastră dacă vom colabora cu harul sau cu cel rău.  Cu alte cuvinte, Iacob al nostru a fost mereu actorul principal. Cu sau fără diavol, explicația trebuie să fie găsită (și) în ansamblul anatomic, psihic și spiritual care îi alcătuia persoana.

Nu vom ști niciodată, în această viață, ce s-a întâmplat cu Iacob în acea zi, după cum nu știm aproape nimic nici despre felul în care noi înșine funcționăm. Ceea ce voi spune o simplă variantă de lectură: a fost probabil doar un gând, o clipă fugară în care ochiul minții nu a mai fost controlat, care i-a aprins trupul, i-a spulberat edificiul afectiv și i-a întunecat spiritul cu un „Nu” răsunător spus Creatorului, darurilor primite și perspectivei vieții veșnice. Trebuie ca amintirea acelei nopți întunecate petrecute lângă acea femeie misterioasă să fi rămas undeva în memoria sa; experiența ascetică a Bisericii confirmă, din nou și din nou, că orice experiență erotică rămâne adânc implantată în mintea persoanelor care se consacră Domnului. Părinții deșertului amintesc dificultățile pe care le aveau în special cei care fuseseră căsătoriți. Augustin a trecut prin conflicte sfâșietoare înainte de convertire, iar amintirea vieții sale sexuale a rămas ca un spin în trupul său de-a lungul vieții. Benedict și Francisc s-au tăvălit în zăpadă și s-au aruncat în spini. Numai că Iacob a trăit ceva ușor diferit: nu a fost ceva consumat, ci doar o tentație căreia i-a pus capăt brusc; drumul fusese însă parcurs parțial. Sufletul i-a fost sfâșiat de ceea ce trăise și imaginația asupra a ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Astfel că, pe lângă amintire, era vorba și de curiozitate. S-a scris mult și se va mai scrie în legătură cu scandalurile abuzurilor sexuale ale preoților catolici: nu încape îndoială că un rol major este jucat de toleranța față de homosexualitate în seminariile occidentale din ultimele decenii. Dar este vorba și de eșecuri ale celibatului, de o sexualitate insuficient integrată, de bombe cu ceas amorsate în seminarii care produceau în bandă tineri infantili din punct de vedere sexual, încrâncenați în public și curioși față de fructul interzis în privat.

La această amintire a lui Iacob trebuie să se fi adăugat mândria ce i-a relaxat vigilența interioară – în fond, tocmai reușise un exorcism cu câteva zile în urmă. Trebuie să fi fost și criza bărbatului care se apropie de moarte. Și, probabil, contextul imediat: fragilitatea acelei ființe pe care o vindecase, un brusc sentiment de bărbat ce avea datoria de a îngriji o femeie amestecat, atât de tragic, atât de viclean, cu ce e mai întunecat în masculinitate – dorința de a poseda sexual și psihologic o femeie, din resorturi prea adânci și întunecate pentru a fi descrise. Mai departe nu putem ști: cum s-a comportat ea, dacă nu cumva și în ea se născuse acea ambiguitate de sentimente a fiicei față de un părinte spiritual. Sunt în viață întâlniri și dialoguri în care, pentru o clipă, un el și o ea (amici, cu propriile familii, călugări, preot și fiică spirituală etc.) își încrucișează niște priviri care spun același lucru, ceva nou, adânc, teribil. Priviri întrebătoare, priviri ale dorinței, priviri ale lui „Ce-ar fi/fost dacă?”

În sfârșit, în clipa cedării finale, Iacob este primul Adam, transgresorul prin excelență, curiosul ce își suspectează Creatorul de teamă și invidie față de om. Iacob e Adam, Iacob e demon, strigând către Dumnezeu: Cine ești tu, care mi-ai cerut să te slujesc jumătate de secol fără o mângâiere? Cine ești tu, să te bucuri numai de lacrimi, de posturi umilitoare, de călugări tâmpi, de pierzătorii societății, de șchiopi, gângavi, nenorociți, inculți? Ce mai vrei de la mine, cu ideea de ta de smerenie care strivește tot ce e mai bun în om, cu regulile tale despre sărăcie, castitate și ascultare – așa arăți tu că „lumea e bună?” Și suferința? De ce a trebuit să sufere așa de mult această fată? De ce permiți asta? A greșit ea cu ceva? Și ce s-ar fi întâmplat cu ea dacă n-aș fi fost eu în preajmă? Eu și nu tu! Eu, doar eu!”

Relatarea seacă a faptelor nu are cum să nu genereze o durere copleșitoare, durerea omului în fața condiției sale, și un rest fundamental, ireductibil: orice explicație sau variantă de lectură e insuficientă. Iacob o violează. „Apoi şi-a pierdut toate cele mai dinainte ale sale osteneli pustniceşti. Şi nu i-a fost de ajuns a face acel păcat, ci încă a făcut şi mai rău. Că precum cineva, alunecînd din deal, se prăvăleşte la vale şi, din piatră în piatră alunecînd, se sfărîmă, astfel i s-a întîmplat şi lui. Într-un păcat mare alunecînd, a căzut şi într-altul mai mare şi mai cumplit, adăugînd fărădelege peste fărădelege”. Pentru a-și ascunde fapta, o ucide. Pentru a ascunde această dublă crimă, îi aruncă trupul într-un râu.

Deznădejdea, sora păcatului și piatra de mormânt a sufletului, nu întârzie. Sfâșiat de remușcări, cu adevărat nenorocit, Iacob vrea să fugă… din nou în lume, hotărând să se întoarcă, pentru a sluji la bătrânețe „lumii și diavolului”. Atât de limitat un unele locuri, exasperant în altele, Sinaxarul atinge însă uneori concizia și intensitatea artistică a unor scene din Biblie: „Deci, a ieşit din peşteră şi s-a apucat de calea cea gîndită şi alerga repede, fiind alungat de deznădejde, ca de o furtună mare.”

Dar Dumnezeu avea alte planuri și pregătește o ultimă surpriză, pregătită atent, fără greș, desfășurată în pași metodici. Surpriza care avea să-l ducă, prin pocăință și iertare, către redobândirea sfințeniei, a unei străluciri încă și mai mari. Prima dată a întâlnit o mănăstire unde a făcut un popas. Egumenul și ceilalți frați l-au primit exemplar, i-au spălat picioarele și i-au dat să mănânce. Dar Iacob, răscolit și mai mult de aceste gesturi de iubire, a început să plângă și să se tânguie, strigând că nu e vrednic de milă. Apoi le-a mărturisit celor prezenți ce făcuse. Aceștia, tulburați, l-au îmbrățișat și l-au îndemnat la pocăință și speranță, știind că Iacob avea nevoie de acestea în egală măsură. El însă nu a mai rezistat și a fugit.

Pe drum se întâlni cu un alt pustnic care îl îndemnă să rămână peste noapte în chilia lui. Îl primi cu multă căldură, și el spălându-i picioarele și oferindu-i din puținul de hrană pe care îl avea. Iacob însă nu se putea atinge de mâncare, suspinând, înecat de plâns. Fratele străin îi căzu la picioare și îl rugă să mânânce măcar puțin, iar Iacob acceptă cu greutate. Apoi gazda îi ceru un sfat, rugându-l să-l învețe ce să facă pentru a învinge niște gânduri rele și o dramă spirituală nenumită. Dar Iacob, uimit de această cerere, îi răspunse că vrea doar să fie lăsat în pace pentru a-și plânge păcatele. Și îi mărturisi totul.

Fără să ezite, pustnicul misterios îl îmbrățișă și îl îmbărbătă cu lacrimi în ochi, cerându-i fierbinte să nu-și piardă speranța în milostivirea Domnului, dându-i exemple pe regele David și pe apostolul Petru. Iacob se hotărî să fugă din nou. Lupta interioară era formidabilă, căci marea tentație a damnării seducătoare îi bântuia sufletul. „Ce pot să fac… Sunt un pescăruș!” auzim din gura unui personaj pierdut al lui Cehov. „Roagă-te tu pentru mine, eu sunt prea păcătos” mai auzi de la unii. „Ce să fac, nu sunt un sfânt”… Nu putea încă să ridice ochii spre cer, crezând că Hristos se va coborî imediat și îl va anihila.

Plecarea lui e însoțită de rugămințile și lacrimile celuilalt pustnic. Găsește curând locul căinței sale: un mormânt vechi, în forma unei peșteri, plin de oase. Intră acolo, adună oasele într-un colț, se închide și cade la pământ cu strigătul disperării ultime, cu, în fond, un gest supraomenesc de curaj: „Cum voi privi la Tine, Dumnezeul meu? Ce începătură voi pune mărturisirii mele? Cu ce îndrăzneală voi mişca spre rugăciune necurata mea limbă şi gură şi de care păcat mai întîi voi începe a cere iertare? Pentru desfrînare sau pentru ucidere? Dă-mi iertare greşelilor mele cumplite, Preabunule Stăpîn! Fii milostiv mie, nevrednicul, Preamilostive Dumnezeule şi nu mă pierde pentru lucrurile mele cele urîte, căci nu sînt mici fărădelegile mele. Am făcut desfrînare şi ucidere, am vărsat sînge nevinovat, încă şi trupul l-am dat apelor, fiarelor şi păsărilor spre mîncare. Şi acum, Doamne, Ţie, Atotştiutorule, pe acestea le mărturisesc, cerînd iertare. Nu mă trece cu vederea, Stăpîne, ci, după negrăita Ta iubire de oameni, miluieşte-mă pe mine necuratul, arată-mi bunătatea Ta cea preamare şi curăţeşte toate fărădelegile mele, ca să nu mă înece vrăjmaşul, pe mine cel afundat în adîncul păcatului şi balaurul cel mai de jos să nu mă înghită”.

Zece ani va trăi în acest mormânt, plângând și căindu-se. Iar într-o zi, la ușa mormântului vin episcopul locului și mulți oameni, atrași deja de renumele misteriosului bătrân care de zece ani trăia într-un mormânt, cerând continuu milostivirea Domnului, ignorând orice om care îl aborda, ca și cum acesta din urmă nu ar fi existat. Veniseră să-i ceară ajutor – Iacob era deja iertat, era deja un sfânt și nu o știa, dar cei din jur nu se puteau înșela. Aveau nevoie de ploaie, căci seceta distrusese întregul ținut. Când, după îndelungi ezitări, Iacob își ridică glasul spre cer, nici nu apucă să-și termine rugăciunea că ploaia izbucni. Sub ropotul izbăvitor al picăturilor, ud, plângând, Iacob se scălda acum în apă cerească, binecuvântată, răspunsul lacrimilor, transfigurarea păcatelor, ultimul act al Dumnezeului ce a sedus încă un suflet damnat.

(va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Aprilie 24, 2014 de şi etichetată .
%d blogeri au apreciat asta: