Eseuri decente

Odihna Soniei

3644_darab_kep

Ványa bácsi/Unchiul Vania, de A. P. Cehov, regia: Andrei Șerban, Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Andrei Șerban a vorbit mult despre teatrul său, dar puțini l-au întrebat (în mod serios) despre orizontul ultim către care se deschide creația sa. Există o dimensiune transcendentă în arta dumneavoastră? Ce este teatrul, de fapt? Astfel că atunci când el totuși atinge această problematică, interlocutorul nu folosește ocazia pentru a „plusa” cu întrebările decisive. El a menționat de-a lungul timpului „amfora tragediei antice”, uitată undeva pe fundul Mediteranei, filonul de mister pe care conștiința contemporană trebuie să îl recupereze; sau tradiția acelor mystery plays medievale a căror dimensiune religioasă e evidentă. Dar un „detectiv” ușor indiscret, nerăbdător, găsește, în final, un câmp sărac în indicii. Cum critica „profesionistă” nu se remarcă printr-o dorință profundă de a depăși cadrul hiperspecializării, al preocupării exclusive pentru estetică și de a depăși suspiciunea postmodernă îndreptată împotriva metanarațiunilor, iar Andrei Șerban, cu orgoliul artistului, a preferat să nu-și declare adeziunile ultime, căutarea a rămas în continuare o bâjbâială.

E vorba, desigur, de problema orizontului metafizico-religios al creației artistice. În general absentă din estetica modernă, respinsă furios de spiritele revoluționare sau de cele din tradiția „liberal-conservatoare”, ea rămâne însă penumbra umilă ce însoțește – în forma reelaborării narativ-intertextuale, criticii literare sau discursului cinematografic și teatral – orice angajament cu marii clasici. Dar este o penumbră care definește contururile, creează o atmosferă, sugerează, provoacă. Într-adevăr, până și negarea completă a relevanței acestei întrebări este și ea o alegere, răspunsul propus de cineva în spațiul public. Iar această alegere  este articulată de câteva întrebări fundamentale: în ce credea autorul X și ce convingeri inspiră capodopera Y? În ce crede cel care interacționează, ca regizor, cu acea operă?

Întrebarea fundamentală, în opinia mea, era legată de maniera în care Andrei Șerban avea să abordeze discursul final al Soniei. Este vorba de acel lung oftat ce constituie acordul final al piesei, amestecând, aproape fără putință de a face o distincție, tragismul și speranța, oferind o nuanță nouă căutării de către istorici a religiei lui Cehov: Vom trăi un şir lung, lung de zile, de seri nesfîrşite; vom îndura cu răbdare încercările pe care ni le va trimite soarta; ne vom trudi pentru alţii, şi-acum şi la bătrîneţe, fără să cunoaştem odihna, şi cînd ne va sosi ceasul, vom muri supuşi, şi-acolo, dincolo de mormînt, vom spune că am suferit, că am plîns, că am fost amărîţi, şi Dumnezeu o să se îndure de noi amîndoi, şi noi, unchiule drag, vom vedea o viaţă luminoasă, frumoasă, minunată! Ne vom bucura şi vom privi nenorocirile noastre de-acum zîmbind cu înduioşare — şi o să ne odihnim. Vom auzi îngerii, vom vedea cerul semănat cu diamante, vom vedea toate răutăţile pămînteşti, toate suferinţele noastre topite în îndurarea care va cuprinde întreaga lume, şi viaţa noastră va fi tihnită, duioasă şi dulce ca o dezmierdare. N-ai cunoscut nici o bucurie în viaţă, dar aşteaptă, unchiule Vania, mai aşteaptă…Ne vom odihni! (îl îmbrăţişează.) Sunt cuvinte de neînțeles în afara culturii iudeo-creștine, singura cu o astfel de tensiune eshatologică și o pasiune pentru demnitatea lovită și, în final, restaurată a unui individ oarecare. Europa se formează din neliniștea unor mistici pe care îi poți număra pe degete. Dar chiar această neliniște desparte apele și face diferența dintre cel care și-o asumă și cel care o denunță ca „opiu” al celor suferinzi.

Ce alege Șerban? El pare a imagina un final al ironiei dureroase, în care cuvintele Soniei sună ca o litanie mecanică, dublate de acorduri șfichiuitoare de chitară. E o lectură a lipsei de speranță, ce retează brutal orice ecou al aspirației umane către un dincolo izbăvitor. Nimic nu pare să-i poată mântui pe eroii din Unchiul Vania din acest complex al răului sufletesc, limitelor proprii, fatalității naivității, ignoranței și ticăloșiei. În acest punct, cele mai multe cronici s-ar încheia cu un abia ascuns „Așa e! Așa e viața!”, văzând aici o „satiră a pretenției găsirii sensului în această lume”, o „genială cronică a absurdului existenței” salutând faptul că „se evită predica plicticoasă și discursul moralizator”. Dar este această lectură fidelă intenției lui Cehov? „Cum să nu?! Cehov era agnostic, respingea Biserica!”, vor striga unii, chiar dacă întrebarea despre religia lui Cehov rămâne deschisă.

Se va răspunde și că, până la urmă,  orice lectură ulterioară unei mari opere e legitimă și că în aceasta constă măreția acesteia din urmă: în faptul că nicio lectură nu o poate epuiza. În acest punct trebuie să ne întrebăm simplu: De ce? Ce este o operă de artă? De unde vine ea și ce îi dă o forță atât de mare, încât să devină un ocean de sensuri viitoare? Mircea Cărtărescu spunea că e întotdeauna ceva care îl depășește pe un creator, că în actul creației este ceva mai mare, mai adânc care transcende intenția sa.  Postmodernitatea a fost foarte bună în jocul intertextual și în recitirea unor creații, dar rareori a pus întrebarea: cum de este posibilă o asemenea creativitate? Ce este această piesă aparent finită pe care o avem în față, care ne dă însă posibilitatea de a inova la nesfârșit pe marginea ei? Ce este omul, dacă poate crea așa ceva și dacă e capabil de abordări mereu diferite?

Simplu spus, artistul și cei care vor reciti opera sa în viitor se află adesea într-o zonă a misterului. Întâlnirea cu opera înseamnă pătrunderea în teritoriul analogiei, în care vizibilul declară o realitate invizibilă, este un slujitor al acesteia din urmă. Maurice Blondel scria cam în perioada lui Cehov că fiecare acțiune a omului descrie și afirmă implicit un orizont al infinitului, că voința umană este o neobosită căutătoare a unui izvor nesfârșit care o poate satisface. Orice creație, odată ce a deschis această poartă, nu o mai poate închide. Orice astfel de comerț cu necunoscutul e inevitabil „pierdut” de om și se termină în favoarea necunoscutului: creația nu scapă de mister și întrebările ultime, chiar și dacă le refuză explicit pe acestea din urmă. Ai întors spatele și încerci să fugi, dar vei fi prins din urmă. Ai impresia că ai ales, dar deja tu ai fost ales.

Ce a ales Cehov? Ce a ales Andrei Șerban, prin lectura propusă la Teatrul Maghiar? Stilizare, expresionism, senzualitate, registrul teluric-instinctual – pentru care a fost apreciat – și ecouri ironice în discursul final al Soniei – și mulți au răsuflat ușurați, fericiți că nu s-au întâlnit cu vreo chestionare a tezei absurdității lumii. Dar dacă teatrul este în primul rând întâlnire cu misterul, acum, și dacă a lectura un autor de talia lui Cehov este tot o astfel de întâlnire, înseamnă că această punere în scenă nu putea să nu fie mai mult, nu putea să nu fie marcată de un ecou mult mai slab decât cele care frâng discursul Soniei, de un ceva care a învăluit această seară în acorduri mai grave decât și-ar fi imaginat spectatorii, actorii, Andrei Șerban și, poate, Cehov. La sfârșitul primului act, când intriga e deja declarată și spectatorii sunt invitați să se mute în spatele scenei, regizorul a vrut să facă încă o declarație, poate anticipând deznodământul sau schițând într-un fel nou atmosfera: deasupra unchiului Vania și a Soniei se lasă încet, în liniște, un candelabru uriaș, apoi se oprește și aruncă asupra lor o lumină orbitoare, pentru ca în final să se stingă. Este probabil singura scenă care se încheie „serios”, fără a fi ruptă de încă o ironie, încă o secvență umoristică, încă o manifestare incoerentă a unui personaj ratat. Metaforă a unui destin ale cărui lumini se sting, gata să cadă peste oameni? Iluzia luminii artificiale care îți bate în față, orbindu-te, pentru ca apoi să te lase într-un groaznic întuneric? Putem doar specula asupra intenției lui Andrei Șerban. Însă  intenția lui, așa cum scriam mai sus, e relevantă până la un punct, până la punctul în care el e depășit de propriul gest. Impresia acestei scene nu te părăsește nici după discursul final al Soniei: e ca și cum ea devine de fapt centrul întregii piese, contraponderea tuturor ironiilor și jocurilor regizorale. Am citit în această scenă o întâlnire cu necunoscutul, dincolo de cuvinte: Vania și Sonia, toți suferinzii acestei lumi și, la sfârșit, noi, interpreții pretențioși – oameni luminați de un candelabru imens, de un lucru finit, de proiectele noastre, de opere, de istoria culturii, de tot ce a creat și va crea omul. Și în spatele tuturor, în spatele finitului, învăluindu-l, un orizont infinit pe care acestea îl vestesc, îl ascund și îl dezvăluie. O perfecțiune care vorbește prin imperfecțiuni, o creativitate nesecată și exuberantă care se anunță prin operele noastre limitate, o blândețe care se lasă întrezărită și dincolo de ironii, de temeri și ambiții de mari creatori. Ceva l-a învins, în final, pe Andrei Șerban, după cum l-a învins și pe Cehov. Învinși fiind, câștigăm. Și nu suntem niciodată singuri. În procesul de creație, în camera sa tăcută, artistul nu e singur. Și chiar dacă va nega acest lucru, chiar dacă își va striga autosuficiența în basme iluministe, el va fi ajuns din urmă de inima sa neliniștită, de o ciudată oboseală și de o irezistibilă, seducătoare nevoie de odihnă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Martie 7, 2014 de şi etichetată , , .
%d blogeri au apreciat asta: