Eseuri decente

Seara insultelor

maxresdefaultCând se lasă seara peste București sau Metabolism, regia: Corneliu Porumboiu, 2013.

Nu rămân multe de spus după ultimul film al lui Porumboiu. De fapt, dacă viziunea regizorului corespunde cu realitatea, nici despre lume nu rămân multe de spus. Într-un sens, Andrei Gorzo avea dreptate: Porumboiu pare a spune că în spatele proiectelor, sofisticării și verbiajului nostru nu este altceva decât trup, libido. Iar a continua un proiect cinematografic cu o asemenea „filosofie” merită să ridice niște întrebări fundamentale.

Dar, desigur, nu mulți își vor pune astfel de întrebări. Căci, nu-i așa, acesta e un „film despre film”, o „meditație asupra cinematografiei însăși”, o „ars poetica” – iar criticii și publicul de ceainărie vor saluta întotdeauna o asemenea perspectivă. Încă un joc intelectual, încă un „arthouse movie” despre „discursul cinema-ului” – relativ devreme pentru un om care e abia la al treilea film, însă cui îi pasă de potențialul nociv al mândriei în artă într-o epocă ce încă se hrănește cu mitul artistului-demiurg.

Deja obișnuitul Bogdan Dumitrache – un actor ce pare un produs-fanion al generației Cărturești-Verona, capabil a întruchipa toate obsesiile și mofturile „tineretului urban-sofisticat” (nu pot să îmi scot din minte sintagma lui Alex Leo Șerban) – este un regizor ce lucrează la un film despre ceva nedefinit (probabil că nu e vorba de răfuiala de la O.K. Corral). Are o relație casual (sex, țigări și flecăreală) cu una dintre actrițe. Ea e încă o amețită post-2000, absolventă de Litere, beneficiara unei burse obscure în Franța, protagonista unor vagi relații erotice (spune ceva la un moment dat despre „iubitul meu din Franța”… da, bine.), reciclată în actriță afectată, femeie stăpână pe sine, manierată, concentrată pe carieră și o „viață personală împlinită”. El mănâncă într-un stil bărbătesc-animalic și vorbește despre complexitatea bucătăriei chineze, civilizație, bun-gust. Mult din film se consumă pe repetarea unei scene ce ar urma să fie jucată în ziua următoare. Suntem puși în situația de a vedea un nesimțit cu ifose de creator genial și o actriță ștearsă cum discută la nesfârșit despre scena lor banală. Apare la un moment dat un alt regizor care flirtează evident cu ea și înțelegem de aici că amețita noastră va ajunge și în patul lui. Că deh, artiștilor și ‘telectualilor li se permite. O, zei!… Cântați-mi despre amor și poezie!…

Observăm treptat că totul se… pierde, se fragilizează, se destructurează, se usucă și moare. Este într-adevăr un film despre film, un film în film, o meditație artistică asupra artei însăși, perorație melancolică despre viitorul cinema-ului, clasic egocentrism post-romantic despre statutul creatorului în lume, tipică filosofie subțire și previzibilă despre „natura percepției”, „relația dintre realitate și ficțiune”. Experiența istoriei culturii ne arată că trebuie să ne temem sau să privim cu umor orice astfel de contrucții obsesive despre „teatru în teatru”, „ars poetica”, autoportretul artistului, ce este filmul etc. Știi deja că te vei afla în fața unei manifestări abia stăpânite a mândriei creatorului ce le ține pe toate la degetul mic iar în mintea sa poate construi și distruge lumi, ascunsa ură față de masele care niciodată nu înțeleg (mișună și prin teologie asemenea rapsozi pompoși), întâlnirea exaltării viitorului și a fricii față de acesta. Mulți regizori au căzut în această capcană autoreferențială; unii au rămas în ea. Nimic mai plictisitor, iar reacția trebuie să fie cea a unui tată înțelegător care-l mângâie pe creștet pe copilul său. Măcar câte o acadea merită acești artiști: Mulțumim, dragilor, e extraordinar ce spuneți, ne-ați emoționat, datorită vouă ne vom pierde în reverii prin ceainării și „în Vamă, frate.”

Iulia Blaga observă că personajele se transformă în simple funcții ale proiectului tânărului regizor. Există cadre lungi în care îl vedem pe Dumitrache privind către Piața Romană, o clanță (dincolo de ușă cei doi „fac dragoste”), o endoscopie, spre final iar vedem o clanță. Probabil că lumea însăși e o clanță pentru Porumboiu. Apeși pe ea și, de regulă, dai de aceeași cameră; uneori însă poți intra dintr-un tribunal într-un pod, iar din pod într-o catedrală, ca în „Procesul” lui Kafka; se poate întâmpla să nu mai găsești ușa, ca în filmul danez „Reconstruction”; dacă ești în filmul românesc vei da de un cuplu care „face amor” în mod mecanic, iar lângă ei se află George Mihăiță strigând „De ce dai, mă?”, Niki Ardelean cu un ciocan în mână și pe Mircea Daneliuc meditând asupra mizeriei românești. Simțământul sumbru pe care ți-l lasă „Polițist, adjectiv” – acea reflecție asupra moralității și sensului cuvintelor – s-a dovedit a fi un semn al unei evoluții artistice și al unei involuții morale: Porumboiu, tot mai sigur asupra mijloacelor sale, îndrăznește să împingă viziunea sa către limite, dar e prea mândru pentru a observa că se aventurează pe un teritoriu al nimicului. Dar cine să-l ajute? Dacă referințele tale culturale se hrănesc din mitul autonomiei esteticului ce macină în gol, decuplat fiind de realitate și marile întrebări, ești deja pe drumul pierzării.

Un curent subteran nihilist pare a mișca discret, nebănuit, imaginația cinematografică a lui Porumboiu și a generației sale. De cele mai multe ori niște copii în domeniul istoriei gândirii, afirmându-se uneori împotriva unei configurații confesionale lipsite de profunzime intelectuală, dar respingând astfel și frânele benefice ale creștinismului în calea scepticismului radical, ei cred că sunt în postura observatorului din turnul de fildeș fără a-și da seama că au căzut demult în vâltoare. Descriptivul se transformă în normativ și invers: răul observat îi „prinde” atât puternic încât e transformat în viziune cu pretenții metafizice, iar alții forțează realitatea să intre în chingile unor concepții reductive, reci, iraționale. Totul e trup, organ, endoscopie, mâncare, sex. Pe lângă asta, filmul e atât de limitat, o rolă durează 11 minute, asta schimbă totul. Colac peste pupăză, realitatea însăși e simplu flux atematic de voci, gemete, claxoane, fum, oraș, istorie, suferință, moarte – rolă pe care un regizor deștept o poate „edita” după cum dorește. În „După dealuri”, finalul e reprezentat de niște noroi care cade pe parbriz. Mizerie, mâzgă, nămol. Regizorul e înger și demon, Dumnezeu și Diavolul, face și desface, e atât de puternic și totuși atât de limitat; noi suntem „scufundați” într-un ocean de sensuri, suntem mai jos decât bestiile, nu avem libertate, dar parcă totuși avem, suntem de fapt zei. Antinomia „libertate-necesitate” (omul e prizonierul unei lumi absurde guvernate doar de cauze eficiente dar e în același timp capabil să cunoască și să stăpânească aceste cauze, cf. M. Gillespie, The Theological Origins of Modernity) continuă să chinuie lumea noastră.

M-am uitat cu o sinceră milă la cei care au rămas în sală după sfârșitul filmului. E un comportament cultural probabil la modă prin lumea festivalurilor – nu poți pleca prea repede, trebuie să dai impresia că ai rămas să meditezi asupra filmului. Și probabil că ei chiar s-au oprit sincer asupra „metaforelor” („ e chiar ok discursul”). Nu e însă nimic de aprofundat sau de reținut. Tot neantul gândirii europene al ultimelor secole ne este aruncat în față și propus ca însăși substanța noastră. O insultă. Dar e Insulta care a produs genocid. Regizorul din film (și probabil Porumboiu însuși) se întreabă la un moment dat dacă peste cincizeci de ani oamenii se vor mai uita la filme (din ciclul „oare vor mai citi literatură, vor mai gusta pictură”, că eu sunt artist mângâiat de zei, mi se cuvine). Dacă însă asta e tot ce poate crea cinematografia la ora actuală și dacă este cumva în pericol să dispară, atunci își va merita soarta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 4, 2013 de şi etichetată , .
%d blogeri au apreciat asta: