Eseuri decente

Sfânt, sfânt, sfânt

Alexander_Schmemann

Jurnalul părintelui Alexander Schmemann. Sentimente amestecate. Impresia unui om de o tandrețe deosebită, îndrăgostit într-un fel mereu proaspăt de soția lui, înnebunit după copii și nepoți. Un mare iubitor al naturii, în care vede mereu felurite icoane ale Celui Nevăzut. Teolog mereu atent la reacția oamenilor simpli, scriind mereu cu gândul la ei. În centrul vieții sale: Euharistia, pe care o vede ca centrul vieții Bisericii, împlinire cosmică și eshatologică, uniunea dintre Dumnezeu și Creație împlinită zi de zi pe altar. Biserica este spațiul unde este anticipat timpul veșnic, „timpul imobil” ce adună în sine toate clipele într-un prezent strălucitor. Iubitor al poeziei, comentator încă nedescoperit al marilor opere literare. Pentru el, creștinii adevărați sunt Cehov și Turgheniev.

Un cronicar atent al vremurilor sale: 1973-1983. Vremuri întunecate, în care comunismul atinge maxima sa expansiune, declinul Occidentului e tot mai clar; vremuri marcate de un păcat despre care s-a vorbit mai rar: prostia. NY Times și Washington Post continuă să scuze URSS-ul, oamenii caută forme tot mai ciudate de spiritualitate, idolatria e lege. Are curajul să se detașeze de obsesia rusocentrică a lui Soljenițîn (scrie la un moment dat, în ceea ce mi se pare un autentic spirit creștin, că lui îi este indiferent dacă Rusia dispare), de lumea egocentrică a diasporei ortodoxe, de lumea „fesurilor și sutanelor”, de „marii duhovnici”, de ritualism, nostalgia Bizanțului, mitul muntelui Athos.commemorative

Rămâi totuși cu senzația unei ambiguități. „Da” simplității spre care tinde, unei vieți spirituale centrate doar pe Hristos și nu pe sine. „Da” și unei Biserici mai suple, eliberate de bizantinism, clericalism, rugăciuni spuse „în taină”, cultul stareților și monahismului ca „singura șansă de renaștere a Ortodoxiei”, încremenirea în forme decrepite și inerții istorice („Patriarhul Antiohiei și al întregului Orient”). „Da” și acelei teologii făcute „în genunchi”, unei scriituri simple.

Dar… eu cu cine votez? Cu ce rămân? Citind jurnalul, rămâi uneori cu senzația unui om comod, mereu obosit de treburi administrative, căutând mereu retragerea în natură și cultură, obosit de „îndrumarea spirituală” acordată altora (uneori, din cauză că, pur și simplu, nu înțelegea cum se poate pune în pielea unor oameni cărora, spre deosebire de el, nu le-a mers bine toată viață, care aveau și joburi anoste sau căsătorii nefericite, fenomene prin care el nu trecuse… Dar era vina cuiva?). E liber de multe locuri comune ale ortodoxiei contemporane, vorbește chiar de o „ruină istorică” a acesteia, de un fatal blocaj în trecut, caută unitatea pan-ortodoxă, iubește Occidentul… Nu vede însă că problemele Ortodoxiei sunt, în primul rând, separarea de Roma și practica nejustificată istoric și teologic a autocefaliei. Intuiții bune alături de contradicții și lipsa curajului de a merge până la capăt. Identifică în mod corect deriva catolicismului din anii 70 și navigarea lentă către protestantism, vede și simplificarea liturgică de neînțeles a ritului latin, dar nu are timp și răbdare să vadă noile „Rusalii” reprezentate de Vatican II sau semnele revirimentului ortodoxiei catolice. Sau, cine știe, poate nu avea cum. E ușor să judeci din anul 2013. El a murit în 1983… Mai nimic în legătură cu rugăciunea, respinge ideea de „spiritualitate”, de efort sistematic pentru cultivarea unei „vieți duhovnicești”.

Rezerva confesionalistă, o generală lipsă de speranță, o înclinație către melancolie se remarcă mai ales în evaluarea pe care i-o face noului Papă, Ioan Paul al II-lea. Vede în el continuatorul „contradicției fundamentale” a catolicismului, ce ar fi rupt între tendința autoritară și cea reformist-eretică. Îi urmărește cu interes vizita în America, din 1979. Îl place de la început, dar e nemulțumit de noua liturghie și de faptul că aceasta s-a făcut pe Yankee Stadium. Nu-i place nici că a vorbit prea mult despre „pace”, „drepturi”, „asistență socială”; i se pare că Vaticanul a ajuns să-și dorească să demonstreze că poate vorbi în jargonul ONU. Trebuia, crede Schmemann, ca Papa să vorbească, simplu, despre nevoia de Dumnezeu. Notează după câteva zile că presa începe să-l trateze tot mai ostil, pe măsură ce Papa începe să denunțe avortul, homosexualitatea, hirotonirea femeilor. Mai notează, de atunci, din când în când, câte ceva despre Papa și lupta acestuia pentru revitalizarea ortodoxiei din sânul catolicismului. Pare interesat de acest om, dar i se pare că, oricât de bine-intenționat ar fi, el nu poate salva creștinismul. Nu e convins nici de autenticitatea succesului său la public. N-o mai lungesc: e clar însă că Schmemann, tot mai melancolic în privința viitorului Bisericii, nu vede că trăia chiar primele momente ale unei renașteri: că Papa cel ba autoritar, ba prea liberal va purta Biserica către o victorie zdrobitoare asupra totalitarismului și către o epocă a noii evanghelizări, a înmulțirii vocațiilor și către un univers teologic plin de forță. Că va fi cel mai mare Papă din ultimii 500 de ani și persoana cea mai importantă a secolului XX.

Fără îndoială că Schemann se judeca prea dur. Era, cel mai probabil, un duhovnic mai bun decât credea și a făcut mult mai multe pentru Ortodoxia americană decât recunoaște. Rugăciunea sa era probabil mai „bună” decât felul în care a descris-o, ea cuprinzând întregul său sentiment de imensă gratitudine pentru ceea ce primise și pentru ceea ce vedea în Biserică și Creație. Chiar și așa, cine rămâne doar la jurnalul lui și nu citește, de pildă, și „Euharistia, Taina Împărăției”, poate înțelege greșit sfaturile sale. Să fiu iertat pentru spiritul mundan, dar aș întreba: dacă toți colegii lui de la seminarul Sf. Vladimir ar fi visat mereu la evadări, ce s-ar fi întâmplat cu instituția? Dacă e adevărat că orice întrebare are răspunsul „Hristos”, atunci renunțăm la „teologia academică”? Ce trebuia să fi spus Papa în America pentru a nu părea prea „liberal” în ochii ortodocșilor ce trăiesc mereu „în duh” (sau „întru”)? În sfârșit – și e întrebarea esențială în comparația acestor doi oameni: cum i-ar fi stat Papei, de-a lungul vieții, să se plângă de faptul că toți trag de el, că n-ar și el timp pentru plimbări în natură și pentru citit, visând mereu la un „colțișor” al lui, unde să se retragă liniștit? Critica mea nu îndreptată prea mult împotriva lui Schmemann, pe care, sunt sigur, trebuie să-l evaluăm și în funcție de întreaga sa operă și de ceea ce spun alții despre el, ci împotriva potențialilor cititori ai acestui jurnal care s-ar simți încurajați într-o eventuală tendință escapistă. Întrebarea mea simplă ar fi: dar Papa cum a putut să aibă atâta energie? Și de la cine învățăm mai mult? Nu cumva ne aflăm aici în fața unei false dihotomii „contemplație vs acțiune” (potrivit clișeului oriental: catolicii+protestanții fac multe în societate, dar l-au uitat pe Dumnezeu, pe când noi, dreptmăritorii, suntem contemplativi, nu ne murdărim cu istoria și activismul) care își găsește răspunsul într-o teorie a contemplației ce ea însăși este acțiune, ieșire din sine, pelerinaj, îmbrățișare a lumii, oferirea acesteia Domnului, sfințind-o, în vreme ce acțiunea își găsește măsura, cadența, sensul doar în contemplație? În această cheie, întrebarea retorică a lui Schmemann: „De ce trebuie ca în viață să faci neapărat ceva?” trebuie primită cu mult discernământ.

O mică discuție „tehnică”: Schmemann îl critică pe Bulgakov pentru că era prea egocentric, pentru că evalua Biserica în funcție de teologia sa, pentru că sofianismul nu prea își avea rostul. Nu știu ce să zic… Nici eu înțeleg cum integrăm „Sophia” în jocul Sfintei Treimi (și dacă trebuie), ne putem mântui și dacă nu credem în acest concept, și probabil că teologia Euharistiei e cheia în funcție de care trebuie să evaluăm gândirea și viața Bisericii, dar viziunea „sofianică” asupra lumii merită aprofundată: se potrivește atât cu viziunea „logocentrică” a unui Maxim Mărturisitorul sau cu marea tradiție metafizică a catolicismului, dar chiar și cu cea euharistică a unui Afanasiev sau Schmemann. ”Ale Tale, dintru ale Tale, ție îți aducem de toate, și pentru toate”; Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarti, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălțăm” – auzim/rostim în Liturghie… Dacă Ființa e caracterizată de analogie și reflectă imperfect strălucirea Celui Infinit (Pavel, Dionisie Areopagitul, Toma, Erich Przywara, von Balthasar), dacă această analogie este esența raționalității Creației și își găsește expresia istorică perfectă în Hristos (Ioan Evanghelistul, Maxim, Ratzinger) atunci ea este în mod esențial sofianică (Soloviov, Florenski, Bulgakov) și euharistică (Schmemann). Nu? Teologia trebuie, pe cât posibil, să fie știința lui „și, și”, nu a lui „sau, sau…”

Aș reține un ultim lucru, și cel mai important, din jurnalul lui Schemann: Dumnezeu nu încetează să fie surprinzător. Am senzația că un ocean de iubire și bucurie a purificat și transfigurat toate temerile marelui preot și teolog Alexander Schemann. Comunismul, în final, a murit. Biserica a ieșit victorioasă, chiar dacă redusă numeric în Europa, și a dat mai mulți martiri în acest secol decât în toată istoria. Lumea a rămas cu amintirea unui excelent duhovnic, un decan important la St. Vladimir’s, cel mai important nume ale teologiei ce a propus „ecleziologia euharistică” (ce întâmplare în aceste vieți paralele: ultima enciclică a lui JPII este Ecclesia de Euharistia!), o voce anti-comunistă respectată. În 1982 este diagnosticat cu cancer în fază terminală. E înconjurat de multă iubire, îngrijit de Juliana, soția pe care a iubit-o atât de mult. Scrie: „Aproape fericit.” Pauză de 8 luni în jurnal, apoi ultimele cuvinte: „Nu pentru că n-aș fi avut ce să scriu; din contră, cred că niciodată nu am avut atât de multe gânduri, întrebări și impresii; ci pentru că mi-a fost teamă de înălțimea la care boala m-a ridicat, mi-a fost teamă să nu mă prăbușesc… Câtă fericire!” Salvifici doloris. Misterul suferinței, „sacramentul neantului”, așa cum îl numea Vladimir Ghika. Suferința, spunea sfântul nostru, este „Dumnezeu-Aproape”, Dumnezeul care se îmbracă în neant și vine la noi.

Mai sunt valabile criticile de mai sus? Nu știu. Sunt sigur doar că părintele Alexander Schmemann a murit ca un sfânt.

Alex_si_Juliana_Schmemann

Cu soția, la o zi după aflarea diagnosticului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Septembrie 5, 2013 de şi etichetată , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: