Eseuri decente

Pacea universală

Image

O lună în Thailanda, regia: Paul Negoescu, 2012

Scriam recent că filmul românesc, cu rare excepții (Restul e tăcere, California Dreamin’, finalul din A fost sau n-a fost), nu s-a putut ridica deasupra variațiunilor pe tema „mizeria românească”. Stilul a decurs firesc din conținut: subtilitatea simbolurilor din cinematografia ante-1989 a unui Pintilie sau Daneliuc lasă loc unei tot mai mari violențe imagistice, grotescului, metaforelor in-your-face (ex.: degradarea sexuală a cuiva = istoria României după 1990), mizantropiei abia mascate; anii 2000 sunt dominați de „neo-realismul românesc”, felii de spațiu-timp ce dezvăluie angoasa unui observator măcinat de impresia că marasmul țării noastre pare a fi dilatat la infinit. Acestea fiind spuse, ne mulțumim cu ce avem. Adică: nu mari povestitori preocupați de valoarea purificatoare a epicului, nu firi contemplative tarkovskiene, ci observatori excelenți. Iar unul dintre aceștia este Paul Negoescu.

„O lună în Thailanda” este astfel încă un reprezentant din această serie a ultimilor ani ce a dezvăluit, cu fiecare film, cât de adânc este răul și cât de amplă este dezorientarea în diversele cămăruțe ale societății românești. Am văzut câte ceva despre comunism, sistemul sanitar, mahalaua incertă și violentă a periferiei bucureștene și a orașului mort de provincie, relația dintre părinți și copii (sperăm că Poziția copilului este punctul final al acestei obsesii), o binevenită demitizare a figurii intangibile a rockerului. Iar acum, în sfârșit, un portret al categoriei volatile a tineretului urban. Și unul care lovește chiar la țintă: relații, relații, relații.

Radu se desparte de prietena lui în noaptea de Anul Nou și pleacă în căutarea „fostei”. Îi dă papucii Adinei și își aduce aminte că tot cu Nadia s-a simțit „cel mai ok”. Limbajul sugerează multe lucruri: deziluzia, degradarea persoanei, viața trăită la foc mic, cvasi-absența noțiunii de „sacrificiu”, sentimentalismul și erotismul ce au dislocat iubirea nobilă din imaginarul contemporan. „Mi-am dat seama că de tine am nevoie.”, îi spune el Nadiei, după o noapte de căutări febrile. „Să mori tu?!” îi răspunde ea. Doar una dintre expresiile specifice acestei lumi ce s-a profilat dureros în peisajul postdecembrist – dar nu brutalitatea cuvintelor contează aici; Nadia intuiește substanța profund egoistă a încercării lui Radu, neseriozitatea funciară a individului. Este, în fond, un strigăt aruncat în fața unei lumi care, dacă nu ești pregătit, la 25 de ani te poate lăsa deja epuizat nervos, cu inocența călcată în picioare și, fără să-ți dai seama, deja transformat într-un om al ei, pregătit să reproducă chiar comportamentul comportament ce te rănise. Experimentul Pitești e doar expresia vechiului și permanentului conflict existențial: omul e supus loviturilor sălbatice ale răului până când el însuși devine rău.

Este lumea acestui obsesiv „ok”, cuvânt lipsit de nuanțe și adâncime, noțiune-simptom ce descrie un ocean de indeterminare, de mize mărunte, o moarte lentă începută deja din anii adolescenței. Cineva îți descrie noua lui relație: „nu suntem ceva gen disperați unul după altul, dar suntem ok.”; „E ok la muncă, salariul e ok, colegii-s de treabă, sunt și ceva tipe mișto”. Cum e prietenul tău? întrebi pe cineva. „Bă, n-o fi el ușă de biserică, îi cam plac femeile, e boem, ca să zic așa, dar ca om e ok, deci te ajută dacă e ceva.” Radu petrece o noapte de Revelion pe străzile și în cluburile din București – pretextul regizorului Negoescu de a ne livra o mostră din această atmosferă. Tema relațiilor e omniprezentă: se aude de o tipă care s-a despărțit de tip și s-a „combinat” cu fratele lui. O alta povestește cum a cunoscut un artist spaniol la Berlin, cum s-a dus după el, purtată pe aripile amorului, și s-a întors dezamăgită după două luni, incapabilă să-i mai suporte infidelitățile repetate. Radu al nostru are impresia că o vede pe „fosta” în Cora și de-atunci nu mai e bun de nimic. O privește îndelung, în timpul Revelionului, pe actuala prietenă și în final se desparte de ea. Ea plânge, îl înjură și se întoarce acasă.

Este o lume scăpată de sub control. Oamenii aleargă după cai verzi pe pereți, zodii, suflete-pereche („E cineva acolo și pentru mine, sunt convins, e destinul.”/„Tot cu aia de dinainte am fost mai ok, acum parcă…”), bani, burse, jos centralele nucleare și exploatarea gazelor de șist, monarhia salvează România, carieră, „un copil, cel mult”. O atmosferă a stimulilor, surogatelor, pasiunilor, a ascultării cu orice preț a „vocii inimii”. Negoescu e un maestru al observării ritmului specific al acestei vieți care nu întârzie niciodată să-ți ofere nenumărate plăceri și aspirații ce te ajută să uiți de o durere, de marile întrebări; te ajută să „te simți și tu bine.” Cătrănit după despărțire, supărat că nu o găsește pe mitica Nadia, Radu se plimbă prin felurite cluburi, vrăjit de muzică, îmblânzit de câte un joint și un pahar de tărie. Într-o scenă tipică, el și prietenii stau într-un local, întinși pe un fel de saci. Muzică bună, câte o glumă, o țigară, conversație ușoară, una-alta. Apare o prietenă care află cu… bucurie că el vine după o despărțire. Dansează în fața lui, se apropie, apoi se așază în brațele lui și îi șoptește: „Oare cât trebuie să mă mai frec de tine ca să mă bagi și pe mine în seamă?” Îl sărută. Ușor derutat, mai mult tranchilizat decât rezervat, el îi spune că nu e momentul. Ea primește refuzul cu seninătate, se ridică și începe din nou să danseze. Fără stres, chill, lejer, amical, fără a se simți ofensată, sigură că oricum va înscrie în această seară. Simptomatic. Semn că acea hook up culture din Vest și noțiunea scandaloasă (pentru cine?!) de sex buddies s-au instalat pe nesimțite în țărișoară noastră cu bisericuțe și mari duhovnici ai Ortodoxiei.

Dar nu e nimic amuzant. Cu zâmbet amar, recunoaștem semnele generației noastre: a pune mâna pe telefon după o ceartă/despărțire; a sta hipnotic pe Internet cu speranța că, poate, se va întâmpla ceva; a te lăsa dus de atmosfera dintr-un club sau de la un concert (indie, rock, Buena Vista Social Club, house – după gusturi..); acea stare de bine ce te cuprinde după câteva pahare, înconjurat de lume care dansează, apoi felul diferit în care începi să privești o anumită persoană în aceste condiții; ședințele de băut până dimineața, după un periplu prin 3-4 localuri; gustul nesfârșit pentru flecăreală în alte și alte cafenele chic din București. Te salut, generație în blugi! striga un bard, astăzi condamnat (corect) de criticii „liberal-conservatori” pentru că ar fi încercat să producă o variantă pășunistă și ceaușistă a fenomenului ’68. Nu observă însă acești critici că „generația în blugi”, dacă a refuzat (parțial și temporar) acest joc, a făcut-o pentru confort, prosperitate și voluptatea relativismului. Comunismul, în final, a învins și a livrat liberalismului „marfa” pe care acesta din urmă, în adâncurile sale nihiliste, o propunea: indivizi decerebrați, fără adâncime, fără întrebări metafizice. Între Hitlerjugend și Woodstock, între Flacăra și Glastonbury, între utopiile totalitarismului și gândirea scientistă dezolantă a câte unui olimpic „de-al nostru” („Oamenii de știință au prezis că în 50 de ani vom putea produce roboți mai inteligenți decât omul.”), între invadarea unei țări pentru „interesul vital” și justificarea unui adulter prin forța sentimentului („ce să fac, m-am îndrăgostit!”) – există oare diferențe substanțiale?

Generația în blugi a plecat. A venit acum o generație languroasă, plină de mofturi, de bărbați efeminați și femei „puternice și independente”; generația de cafenea, generația stimulilor și a sentimentelor, a superstițiilor progresiste/ecologiste/erotice, a autonomiei unui estetic grotesc, șocant, marcat de obsesia anti-moralitate, a flagelului divorțurilor, a concubinajelor prelungite agonizant ani de zile, călcând în picioare orice urmă de romantism, puritate și gentilețe. Nu e nici urmă de creștinism în aceste vremuri lipsite de rușine, de întrebări, de îndoială. Un plictis general, un întuneric sufocant, o tot mai deschisă opțiune pentru neant se aștern asupra lumii, iar fiorul morții bântuie sufletele și culturile. Râzând frenetic sau plângând ghemuiți în pat, pierduți în noaptea urbană sau bătuți de vânt, în deșert, cu o cruce în mână, amețiți lângă cineva într-o dimineață mizerabilă sau depunând o floare în fața unei icoane, emancipați sau fundamentaliști, avem totuși ceva în comun. Putem, nu-i așa, să stăm cu toții la masă și „să lăsăm diferențele la o parte”, găsind un „nou tip de discurs” care ne va ajuta să construim o „lume mai bună”. Cu adevărat, ne unește ceva. Este dorul comun al inimilor noastre, iar ele cântă acum la unison imnul păcii universale. Da, un glas al națiunilor ce rostește acel unic lucru spre care se îndreaptă toate speranțele: sfârșitul. 

„Și când Mielul a deschis pecetea a șaptea, s-a făcut tăcere în cer.” (Apoc. 9,1)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la August 9, 2013 de şi etichetată , .
%d blogeri au apreciat asta: