Eseuri decente

Șarpele pustiului

cairo-time-3Cairo Time, regia: Ruba Nadda, 2009

… și totuși, mai rămâne ceva de spus după cuvintele tăioase ale lui Rougemont? El mătură toate pretențiile de legitimitate morală ale culturii „pasiunii fatale” din ultimii 100-150 de ani (deși, în 1946 când scria Partea diavolului, nici nu avea să bănuiască ce forme demente va lua gustul contemporan pentru „love & sex”) și desființează mitul diabolic al iubirii „fără limite” care singură dă tonul și dictează convențiile, având netăgăduitul drept de a distruge și căsnicii pentru a se împlini. Creștinii și toți oamenii de bunăvoință știu că această cultură e astăzi dominantă și că bătălia spirituală e tot mai aspră, pe măsură ce armele inamicului au o tot mai mare capacitate de trece prin inimi, de a găsi acolo surse de îndoială și de a le scoate la lumină sub o formă pervertită. Dar dacă am face și noi acest lucru, dacă am ieși din cetatea asediată și am căuta „semințele Cuvântului” în chiar inima acestei culturi, iar apoi, găsindu-le, le-am ajuta să crească încet dar sigur până când păsările cerului își vor face cuib în ramurile tânărului arbore?

Se poate vorbi cu grație despre o „iubire imposibilă”, despre o ispită a cărei împlinire ar însemna o cădere? Sau, mai degrabă, se poate trece cu grație pe lângă ispită? O jurnalistă trebuie să-și petreacă vacanța alături de soțul ei la Cairo, dar acesta e reținut pe termen nedefinit într-o acțiune umanitară în Gaza. Ea, nevoită să-l aștepte, începe să-și petreacă timpul cu Tareq, un vechi amic al soțului. Simplu. Cairo e un oraș ciudat pentru o americancă: ritmul vieții, muzica, aromele, lumina soarelui – toate sunt diferite. Valorile sunt sub semnul paradoxului: căsniciile sunt mai trainice, o nuntă e un eveniment încărcat de înțelesuri religioase și poezie; însă un amestec de fascinație, frică și suspiciune caracterizează atitudinea bărbaților față de femei. Discriminarea e în textura acestei societăți, iar violența – față de femei, străini, non-musulmani – se simte circulând prin subteranele acestei lumi, așteptând doar un moment istoric pentru a izbucni la scară largă.

Patricia Clarkson interpretează cu multă delicatețe rolul unei americance uluite, speriate, curioase, naive ce pășește în această lume, fiind însoțită de un egiptean galant, ce rămâne însă un om al culturii sale. Dar toate aceste reflecții despre culturi, cutume, Orient și Occident se sting treptat, pe măsură ce ei își dau seama că ceva mai mult decât o simplă amiciție se dezvoltă între ei. Se mai poate vorbi astăzi, după o asemenea inflație retorică, într-un mod convingător despre înflorirea unei iubiri? Și nu orice fel de iubire, ci una castă, al cărei „punct culminant” este un sărut aproape accidental, una ce dansează copilărește peste simple priviri și gesturi. Trăim într-o lume atât de bolnavă încât tocmai aceste cuvinte par deja clișee, povești de adormit copiii iar artiștii și publicul sunt gata întotdeauna să-ți arate „cum stau lucrurile de fapt”, imaginându-și nopți toride într-un hotel din Cairo și un epilog aflat sub spectrul damnării.

Demnitate, politețe, sensibilitate, forță interioară – care să fi fost ultimul film în care le-am văzut? Juliette este o femeie matură, cu doi copii mari, care nu s-ar fi așteptat să mai treacă printr-un asemenea ansamblu de sentimente. Are o grație inefabilă în felul în care conjugă tendințele sale contrare: nu simpla datorie, ci chiar iubirea față de soțul ei și această pasiune proaspătă, sublimată într-o deschidere prudentă, pură, politicoasă. El e un gentleman ce a asumat natural un celibat născut întâmplător, după o iubire din tinerețe la care a trebuit să renunțe din respect față de statutul de femeie căsătorită al celei pe care o iubise. Un domn atent și timid, învăluind-o pe ea cu acel soi de gentilețe care ar trebui să-i stea un fire oricărui bărbat, în orice relație, amicală sau romantică. Amândoi sunt tipuri a ceea ce e mai frumos într-un bărbat și într-o femeie, deschizându-se către misterul acestei complementarități minunate pe care ar trebui, într-o lume normală, să o vedem oriunde. Ei se poartă unul pe altul în această nouă, neașteptată lume, pentru ca în final să se ajute reciproc să iasă din ea. Poate că aceasta e una din mărcile iubirii adevărate: să știi să renunți la acesta, atunci când amenință să-l destabilizeze pe celălalt. Într-o zi ei se întorc, mergând la braț, la hotelul Juliettei, iar soțul apare pe neașteptate. Tareq îi salută politicos și iese din scenă ca un lord.

cairo_time17

Și… aici se termină totul? Ce rămâne din toate poveștile noastre – aceste idile ce apar când nu te aștepți, pentru un bărbat care urmează să se căsătorească sau o soție și mamă aflată la mijlocul vieții, un preot celibatar exemplar despre care enoriașii nu știu ce are în suflet, o călugăriță ce începe să înțeleagă de ce uneori se fâstâcește în fața acelui bărbat și care nu ar fi crezut că mai poate simți acest gen de emoție? Ce rămâne pentru acești oameni bravi, generoși, care știu să renunțe, chiar cu prețul unei lupte interioare ce va dura ani de zile? Într-o epocă a rațiunii, Kant credea că în fața incapacității noastre de a face binele pe care îl dorim și în fața evidenței răului din lume în care, se pare, cei virtuoși nu par a primi vreo răsplată, rațiunea se deschide către ideea că această viață trebuie să fie mai mult, că sufletul trebuie să fie nemuritor și că o Ființă supremă trebuie să existe, având puterea de a aduce răsplată celor drepți și perfecțiunea voinței. Ei bine, poate că există ceva în cultura noastră ce poate reproduce mecanismul acestui argument, chiar dacă umplându-l cu un conținut cu totul diferit și, unii ar spune, siropos. Iată: există un plânset eshatologic în aceste iubiri neîmplinite, în aceste renunțări de dragul unor jurăminte sau, mai exact și mai adânc, în această renunțare la pasiune pentru adevărata iubire – cea care vrea binele celuilalt; în iubirea pe care o depui, ca un buchet de flori, sub Cruce. Cu alte cuvinte, așa cum iudaismul celui de-al doilea Templu începe tot mai mult să intuiască o împlinire ultimă și întoarcerea, ce singură face dreptate, din morți a fiecărui individ ucis de absurdul violenței lumii, la fel, astăzi și dintotdeauna, aceste iubiri frânte cer o reconciliere, o renaștere finală sub o formă dumnezeiască. Nu poate fi altfel.

Îmi place uneori să cred că Mântuitorul a vorbit exact despre aceste lucruri, anticipându-ne temerile. Evangheliile, în unele zile, ne provoacă, ne enervează, ne plictisesc. Dar vine și câte o zi când totul se rezolvă, când îți spun: Nu te îngrijora. Va fi bine. Fericirile spun mereu asta. Iar în acest caz, încă un pasaj: atunci când saducheii îl întreabă, probabil în bătaie de joc, cărui bărbat îi va aparține femeia care a avut șapte soți, dar care i-a pierdut pe toți fără ca vreunul să-i lase urmași. Ei erau dintre cei care nu credeau în înviere, liberalii acelui timp. Dar să traducem în termeni contemporani – un ateu/agnostic sau un credincios nesigur întreabă pe un oarecare om al Bisericii:  Dacă Dumnezeul vostru e drept, dacă El e chiar Iubire, cum poate el să permită să se aleagă praful niște iubiri despre care voi spuneți că îi descriu natura în mod analogic, că ne sfințesc și ne pregătesc pentru a fi uniți cu El? Există suflete-pereche? Care dintre persoanele care au trecut prin viața cuiva era un dar al Providenței? Ce se va alege de celelalte iubiri pe care le trăiește un om de-a lungul vieții și din care a ales, uneori cu o mare durere, doar una? Nu lipsește ceva în argumentul creștin despre necesitatea fidelității, prin jurământ, față de o singură persoană? Nu este acesta nedrept în fața complexității vieții? Cum rămâne cu cei recăsătoriți? Sau alte persoane ce vor rosti interogații mai dureroase: am pierdut acea persoană probabil pentru totdeauna… Viața mea nu  mai are sens, nu mă încălzește ideea că Dumnezeu mă iubește, sunt un om obișnuit, am nevoie de iubire omenească, credința mea a secat, sunt blocat într-o căsnicie nefericită/pereții mânăstirii mă sufocă și simt că a persista în această vocație ar fi un iad/seara, când mă întorc la parohie, simt o singurătate înfiorătoare/îmi doresc o familie, dar nu găsesc pe nimeni, nu vreau să mă călugăresc, îmi place viața, nu înțeleg de ce Dumnezeu nu mă ajută/ am iubit cu adevărat pe cineva, acum sunt într-o altă relație, nu e cine știe ce, dar asta e, nu pot să stau nici singur, mâine-poimâine mă trezesc bătrân.”

Evangheliștii au păstrat acest răspuns al Mântuitorului: „Vă înșelați pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii din cer.” (Mt 22,29-30)

Este genul de afirmație aparent dură, intransingentă, absurdă, greu de crezut, infantilă, cu care creștinii defilau în văzul lumii, fiind însă, atunci și acum, luați în râs de spiritele elevate și de toți cei care știu mai bine cum stau lucrurile și că, în loc să aștepți asemenea evenimente greu de crezut, e mai bine să iei acum premiul cel mare, „să te bucuri și tu de viață.” Batjocoriți și azi pentru speranța noastră, nu ne rămâne astfel decât să îmbrățișăm această afirmație, să ne agățăm de ea și să o ridicăm ca pe un stindard, ca șarpele din pustiu, deasupra lumii, arătându-i că nu trebuie să se teamă. Așa cum e cazul cu toate elementele distinctive ale mesajului nostru – limba simplă a Evangheliilor, metaforele luate din lumea pescarilor și agricultorilor, brutalitatea Crucii, morala aproape exasperantă, sobrietatea celebrărilor –  o explozie de culoare, creativitate și speranță îl așteaptă pe cel care citește mai profund. Iar în acest caz, răsare brusc o relativitate izbăvitoare, izbucnește o lumină ce taie, orbește, vindecă și mângâie. Ca întotdeauna, o rebeliune de un radicalism la care progresiștii pot doar visa și o certitudine ce-i copleșește pe toți „conservatorii” incolori ai acestor vremuri este ceea ce definește mesajul creștin. Toată mitologia „sufletelor-pereche” (tentația secretă a gândirii tragice, inventarea unui Destin care ne scoate din culpă și ne justifică mizeriile sau viețile comune); toată banalitatea înfiorătoare, cu jumătăți de inimioare, parfum și „te iubesc” de câteva ori pe minut, a imaginii contemporane despre iubire; toată voluptatea damnării din justificarea ipocrită a unui adulter („Ce să fac… M-am îndrăgostit!”); în sfârșit, tot egoismul demonic al ideologiei „drepturilor” („Am dreptul la fericire! Fac ce-mi spune inima! Mi se cuvine să fiu iubit, să fiu și eu cu cineva și Dumnezeu ar face bine să-mi respecte dorința, că doar sunt făcut după chipul și asemănarea Sa”; „Da’ ce se bagă Biserica în viața mea sentimentală?!”) – toate acestea se risipesc ca fumul în fața strălucirii triumfătoare a Învierii.

Așadar, după o necesară dojană, vouă, celor melancolici, noi, cei care l-am întâlnit pe Isus cel Înviat, vă spunem: Nu vă fie teamă! În timpul vieții, sentimentele noastre vor fi întotdeauna exprimate în mod limitat, fluctuant, nesimultan, după o atât de omenească ierarhie a priorităților și după moduri diferite: filial, amical, romantic. Dar ne vom întâlni acolo, unde slava ne va surprinde mereu altfel, mereu mai mult, unde iubirea va traversa totul într-o formă ce cuprinde în sine toate modurile umane, contopindu-le și transfigurându-le într-un zbor nesfârșit, glasul prezenței eterne a tuturor pentru toți.

cairo_time-6-patricia_clarkson-alexander_siddig

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Iulie 20, 2013 de şi etichetată , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: