Eseuri decente

Tăcerea îngerilor

restuletacere2

Restul e tăcere, regia: Nae Caranfil, 2008.

Un film minunat, ce te împinge la o plimbare, seara, printre grădinile și căsuțele vechi al Bucureștiului. Film al frumuseții umane.

Grig vrea să facă o chestie numită „film”, pe la 1912, într-o lume dominată de teatru și de marile figuri ale culturii europene „serioase”, o lume încărcată de povara propriei splendori, trecând pragul secolului cu un amestec de speranță și temere. Toți știu că se întâmplă ceva, că e o atmosferă ce anunță multe, multe surprize. Întâi de toate, în artă. Toți disprețuiesc acest divertisment de proastă calitate numit „film”, un spectacol al „umbrelor mișcătoare”, după cum spune o mare actriță, dar toți trag cu ochiul spre el, urmărind suspicioși, derutați, apoi încântați, creșterea sa. E ca un copil enervant apărut de nicăieri pe o stradă pe care locuiesc „elitele”, oamenii respectabili, îmbrăcat prost, evident venit din clasa de jos a societății, îndrăzneț, sâcâitor, isteț, „tare-n gură”, o figură cu care, treptat, te obișnuiești și de care mai târziu te îndrăgostești.

Filmul… ce este, în fond, această bizarerie? Ce anunță acesta în istoria spiritului? Caranfil surprinde bine neliniștea culturii occidentale în fața acestui nou-venit, intuiția că el va schimba totul și va chestiona radical celelalte arte. Extrem de adaptabil, un jolly joker ce poate înlocui orice, poate produce orice fel de emoție, poate imita și depăși orice caracteristică definitorie a celorlalte arte, filmul privește lumea, îi preia aspirațiile și angoasele, îi deschide inima și o cucerește cu… „materialul clientului”: tensiune dramatică, forță narativă, farmecul poveștilor spuse lângă un foc din vremuri imemoriale, inefabilul muzicii, „jocul secund” al poeziei, extazul tăcut al picturii – filmul ia orice formă și le poate aduna în sine pe toate. Sunt simpatice – așa cum niște copilași pot fi simpatici – dezbaterile criticilor de film despre ceea ce distinge această artă de celelalte, încercările de a trasa „distincții” și a găsi „puncte de intersecție”, căutările febrile prin bibliografia recentei discipline a „filmologiei”, cu speranța găsirii unei teorii a filmului, teoria teoriilor, ce mai.

În opinia mea, doar speranța și deschiderea trebuie să caracterizeze privirea noastră asupra filmului, depășind un eventual tradiționalism încruntat și ghetoizat al reprezentaților vechilor arte. El este un semn al timpurilor. Timpuri noi, în care, pentru prima dată, și oamenii simpli au la dispoziție povestea, acea cunoaștere a inimii care a pătruns întotdeauna mult mai adânc decât știința. Filmul începe să fie făcut cu gândul la docherii din porturi, la mineri, muncitorii din oțelării, femeile din fabricile de textile, acei anonimi ale căror mâini au ridicat Europa. Irlandezii beți din Liverpool, șmecherașii din Marseille, truditorii de la fabrica Bragadiru, populația pestriță a Gării de Nord. Da, ăia care nu înțeleg care-i faza cu Bizanțul după Bizanț și ce influențe culturale s-au întâlnit, „alcătuind o splendidă punte întrrre Orrrient și Occident”, la Veneția, ăia pe care nu-i mișcă heraldica, sistemele filosofico-teologice și jocurile de cuvinte în limbi străine, ci un meci bun de fotbal și un film frumos, „care să-ți meargă la inimă”. Iar dacă filmul a trezit astfel de reacții elitiste, foarte bine. Și el mai anunță ceva: o mutație majoră în istoria culturii, o tendință de unificare a manifestărilor spiritului uman. Filmul, tocmai prin caracterul său cameleonic, vorbește despre o sursă unică a tuturor strălucirilor culturii lumii, el este un semn privilegiat ce anunță că această sursă este și destinul lor. Totul e în legătură cu altceva, par a ne spune științele și artele ultimului secol, particula devine undă și invers, universul fizic e deschis ontologic imprevizibilului, creația artistică depășește mereu bariere, globalizarea e un fapt, teologia caută semințe ale adevărului în alte religii, cad granițe ecleziale, dispar ordine călugărești și apar mișcări de reînnoire spirituală ce sfidează distincția preot-călugăr-laic și închistarea unor ritualuri. E epoca celor curajoși. Iar dacă filmul are tupeul de a provoca regândirea acestor categorii, de a le chestiona validitatea, atunci eu îl salut. Salut această sfântă nesimțire.

Ar mai fi ceva: restul, ceea ce rămâne, tăcerea. Ce rămâne după noi? Caranfil vorbește ca nimeni altul, cu atât de multă duioșie despre avântul nostru către nemurire. Și, într-adevăr, niciodată în istoria lumii nu am avut la dispoziție ceva mai eficient decât filmul. Marea actriță, deși disprețuiește „umbrele mișcătoare”, știe că acestea reprezintă singura șansă pentru ca cineva să-și amintească de ea. Aproape toți își leagă speranțele de acest film, unii din orgoliu, alții din disperare, dar toți pentru a lăsa ceva în urmă. Și pentru a scăpa de un trecut , pentru a lăsa în urmă doar frumosul, pentru a arde lucrurile care merită să dispară. Viața, acea parte vastă rămasă mereu în umbra istoriei, toată acea succesiune de speranțe și dezamăgiri, bucurii și dureri de care știi doar tu și eventual două-trei persoane; toate prostiile pe care le poți face, toate lucrurile de care îți e rușine, tot răul pe care l-ai făcut unei persoane și tot răul pe care l-ai suferit…  merită acestea să rămână? Pot să rămână? Ce contează, de fapt? O femeie care l-a rănit pe Grig moare înghițită de flăcările ce cuprinseseră o arhivă de filme. Caranfil aruncă în joc acest motiv al focului ce mistuie totul, al vieții efemere și al filmului ce încearcă să o conserve, dar reușind acest lucru într-o măsură atât de mică. Ce rămâne în istoria spiritului? Lipsiți de o viziune teologică, istoricii au încercat să includă, cu toptanul, și viața privată în aria de interes… de ce? Ce rost are? Dacă privești însă spre veșnicie, care sunt lucrurile pe care le… luăm cu noi acolo? Omul e o o oscilație permanentă între eternitate și lumesc, noblețe și mizerie, altruism și închidere în sine, bunătate și păcat. Vechiul Israel mistuia în foc păcatul (transferat ritualic asupra unui animal), îl aneantiza, îl ura din toată inima. Mai târziu a venit cineva care a luat toată păcatele pe umerii săi și le-a aruncat în neființă, a înfipt crucea în mijlocul regatului morții, anihilându-l. De atunci ar trebui să știm că suntem mult mai mult decât greșelile noastre, că acestea, de fapt, nu ne aparțin. Deja îndepărtați de aceste referințe, ne rămâne însă o dilemă: vrem să ne ridicăm deasupra mizeriei noastre – prin cultură sau iubire – dar ne rămâne nostalgia lucrurilor care vor fi pierdute pentru totdeauna. Chiar reușind cu greu să privim spre veșnicie, vom fi până la sfârșitul veacurilor eroi ai unui declin ezitant, niciodată capabili de seninătate, căutând înfrigurați să mai luăm ceva în bagaj, fără a ști ce e tăcere și ce e glas, ce e deșertăciune și ce e cântec al îngerilor, ce e foc și ce e umbră.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Iulie 9, 2013 de şi etichetată , , .
%d blogeri au apreciat asta: