Eseuri decente

Beatrice și ruinele

263c_z

Divina Comedie, după Dante Alighieri, regia: Eimuntas Nekrosius, Teatrul Meno Fortas, Lituania

9 iunie 2013, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu

Care era sarcina regizorului Eimuntas Nekrosius, atunci când s-a apucat să pună în scenă „Divina Comedie?” La ce ne puteam aștepta noi, cei care încă ne amintim de acele trei spectacole din primăvara lui 2008 de la București – „Macbeth”, „Hamlet”, „Othello” – care ne-au lăsat copleșiți, înmărmuriți, risipiți în patru zări, siguri că așa ceva nu vom mai vedea vreodată? Credeam oare că vom vedea la Sibiu o încercare de a rivaliza cu Purcărete („Faust”) în planul „efectelor speciale”, ceva care ar fi zguduit blândul oraș săsesc?

Neputință sau bun-simț? Confuzie sau adecvare la realitate? De fapt, două realități: prima, copleșitoarea bogăție a operei lui Dante, o culme a civilizației creștine, un sfârșit grandios al Evului Mediu, sinteză a gândirii patristice și scolastice, punte către modernitatea Subiectului etern frământat (parcă aș fi la Academia Română. Mai lipsește doar ceva despre „rolul Bizanțului în istoria Occidentului”). A doua: lucrurile descrise în „Divina Commedia” – o călătorie ce-ți taie răsuflarea, oscilând între divin și uman, comentariu teologic și odă a iubirii, experiență mistică și revanșă literară asupra unui context personal și istoric nefavorabil.

Așadar, ce putea face Nekrosius? Toți regizorii lumii, toți scenografii și tehnicienii, având la dispoziție fonduri imense și punându-și eforturile împreună, s-ar fi declarat probabil neputincioși în fața unei asemenea succesiuni de imagini.

Nekrosius a ales așadar  reducția drastică, sublimarea. Această piesă ridică o temă importantă: care sunt limitele teatrului? Există, în fond, o superioritate a literaturii sau, cel puțin, o caracteristică ce-i dă un farmec special? Mario Vargas Llosa explica la Cluj că ceea ce literatura are în plus este provocarea pe care o oferă cititorului, invitația adresată acestuia de a-și pune imaginația la contribuție pentru a umple golurile imagistice lăsate de cuvinte. Aparenta slăbiciune a literaturii se transformă în forța sa: cuvântul, din prezență constrângătoare și totalitară, devine semn ce se deschide ca un evantai, ca o floare sau o explozie de culoare, către actualitatea infinită a tuturor formelor. Lăsăm nuanțele („nu sunt în totalitate de acord, pentru că și celelalte arte..” etc etc) și păstrăm această frumoasă ipoteză. Înseamnă că „Divina Comedie” a regizorului lituanian este un exemplu de confruntare între literatură și teatru.

Rezultatul? Nekrosius nu putea alege altceva decât iubirea dintre Dante și Beatrice ca punct nodal al propunerii sale artistice. O primă întrebare celor nedumeriți sau revoltați: a ales Dante altceva? Care e esența operei sale? Găsim astfel pe scenă un Dante cum altfel decât modern, ce forjează și purifică prin gesturi întreaga comoară de imagini evocată în opera scrisă. Confruntat cu limitele teatrului, Nekrosius le asumă până la capăt și acceptă un pariu imposibil. Avem în față un superb duel sau un emoționant dans al artelor, o declarație de iubire în care partenerii, Literatura și Teatrul, nu se mulțumesc cu gesturile romantice și complimentele, ci se provoacă reciproc pentru a crește împreună. Toate câștigurile teatrului modern, toate încercările sale de a rafina la infinit arta gestului încărcat  de sens până la refuz, drumul lung de elaborare a spectacolului total în care trup, suflet, spațiu și lumină se unesc în aspirația spre transfigurare – toate acestea sunt puse în joc pentru a interpreta și retransmite creativ comoara găsită de Alighieri.

Câteva reflectoare, o echipă de actori, o vioară și o tobă, un decor modest sunt tot ce Eimuntas Nekrosius are la dispoziție. Un veritabil manifest al teatrului este în fața ochilor noștri, o stângăcie înduioșătoare, o smerenie stilistică, un bun-simț ca semn al marelui artist ni se dezvăluie. Nu doar stările de spirit, ci și peisajele și diversele idei teologice sunt evocate prin gesturi simple, dense, uneori amuzante. Amintirea trecerii lui Hristos prin iad este schițată rapid, aproape copilărește, prin alcătuirea de către actori a unui semn al crucii cu ajutorul unor simple bețe. Păcatul orbirii intelectuale e zugrăvit ca lovirea neîncetată a oamenilor de un panou-oglindă. Mahomed e o ființă fără chip, acoperită cu o mantie, închisă în sine, pentru totdeauna.  Un papă căzut încă binecuvântează oamenii ca un fariseu, dar e apoi doborât, scuturat și devorat de niște dușmani invizibili. Ravagiile făcute de iubirea erotică deformată reies nu din  trucuri scenografice, ci din mișcări, priviri, voci ce evocă disperarea, regretul și sentimentul încă nestins. Dante duce un balast cu el, ce se manifestă nostim atunci când încearcă să se strecoare între păgânii virtuoși din Limb. Dar o Doamnă e cu el, mustrându-l, îmbărbătându-l, rugându-se pentru el. Beatrice.

Iubirea. Dante își amintește astfel că nu e simplu spectator sau turist prin iad și purgatoriu. Nici noi nu suntem simpli spectatori. Pe măsură ce aparițiile iubitei pierdute se afirmă ca laitmotiv, metoda regizorală și toate gândurile precedente despre limitele teatrului pălesc, se relativizează. Nekrosius, actorii, Dante însuși, fac loc splendorii adevărului. Unde nu este iubire, este iad. Dar iubirea a traversat iadul și moartea, distrugându-le. După ce El, aparent înfrânt, a rupt porțile iadului și a făcut ca lumina să izbucnească din adâncurile neființei, „focul veșnic” nu mai este decât o posibilitate și nu o cale certă a vieții de după moarte. Moartea și iadul nu mai coincid, moartea nu mai este, iar iadul rămâne o alternativă deschisă strict de libertatea noastră. „Unde îți este moarte, biruința ta? Unde este moarte, boldul tău?” (Osea 13,14) Și cred că această intuiție străveche a fost păstrată de Dante și reluată astăzi, când ne-am aștepta mai puțin, de acest creator lituanian. Nici abordarea psihologizantă, nici cea „postmodernă” sau cea a romantismului siropos nu se află în spatele accentelor umoristice, al secvențelor dureroase sau amuzante în care apare Beatrice, al simplității inocente cu care o mână de actori și tehnicieni evocă groaza iadului sau regretele purgatoriului. Tocmai înțelegerea iadului ca virtualitate, ca act liber de închidere în sine în fața ființei a cărei esență echivalează cu iubirea este nucleul teologic recuperat prin lectura aparent „critică” a regizorului. Dacă zeloșilor catehismului li se pare că demonii și focul veșnic sunt realități „luate peste picior”, bagatelizate în această piesă, ar trebui să redescopere esența Evangheliei, aceea a proclamării unei victorii care chiar a luat peste picior, a făcut de râs pretenția, încărcată de seriozitate, a Diavolului de a fi stăpân al acestei lumi, și a mângâiat blând pe creștet pe încruntații ce propun „tragicul” drept categorie estetică ce ar descrie cel mai bine realitatea. („El a șters documentul cu poruncile care erau împotriva voastrã și l-a anulat, pironindu-l pe cruce.  A despuiat principatele și puterile și le-a fãcut de ocarã în vãzul tuturor, dupã ce a triumfat asupra lor, prin el însuși.” Col 2, 14-15) Dacă unii ar acuza piesa de „psihologizare”, iar alții de „teologizare”, atunci toți ar trebui să citească atât textul lui Dante, cât și întreaga realitate cu alți ochi, eventual ștergând cu seninătate demarcațiile artificiale „real/ireal”, „ficțiune/adevăr”.

Iar dacă cineva e lipsit de speranță, ar trebui să privească spre Dante și Beatrice, astăzi și întotdeauna. Era ceva sfidător în delicatețea cu care ea venea, plutind, pentru el, în momentele-cheie, peste suferință, moarte și iad, mereu gata să-l ajute, să-l ridice și să-l ierte. Căci, desigur, el avea ceva de ispășit – că a uitat de ea, că s-a întors dinspre ea către plăceri trecătoare. Era desigur ceva ce încă oprea reîntâlnirea lor – inima sa încă neconvertită – care pe ea o aducea lângă el doar ca fantasmă și nu ca realitate; era acel trecut încă neasumat și purificat ce stătea în spatele acordului grav ce schimba muzica întâlnirilor onirice, fatalmente incomplete, ale celor doi. La capătul purgatoriului, la porțile paradisului, el o vede și știe că doar trecând prin focul căinței și iertării se vor putea reîntâlni. Acum lângă el, Beatrice se joacă și se ține de șotii, îl surprinde venind din spate întrebându-l: „Ghici cine-i?” Chiar și pentru acest mic gest, atât de familiar și copilăresc, atât de nepotrivit în comparație cu grozăviile pe care Dante le lăsase în spate, ar merita să spunem un „Da” entuziast abordării lui Nekrosius. Exact în această libertate, în acest curaj al ludicului, în această seninătate sfidătoare stau esența operei lui Dante și cea a Evangheliei. În fața morții și păcatului, iubirea; în fața tragediei, speranța; în fața rigidității sufletești și intelectuale, seninătatea, creativitatea, joaca; în fața groazei lipsei de iertare, mângâierea. Piesa nu evocă și drumul prin Paradis. Nu mai avea rost. Căci, după gestul amuzant al iubitei sale, dacă ar fi privit în urmă, călătorul ar fi descoperit că din iad și purgatoriu rămăseseră doar niște ruine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Iunie 14, 2013 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: