Eseuri decente

Cade Londra

There must be some way out of here, said the joker to the thief,
There’s too much confusion, I can’t get no relief.
Businessmen, they drink my wine, plowmen dig my earth,
None of them along the line know what any of it is worth.

No reason to get excited, the thief, he kindly spoke,
There are many here among us who feel that life is but a joke.
But you and I, we’ve been through that, and this is not our fate,
So let us not talk falsely now, the hour is getting late.

All along the watchtower, princes kept the view
While all the women came and went, barefoot servants, too.

Outside in the distance a wildcat did growl,
Two riders were approaching, the wind began to howl.

Pe urmele părintelui Robert Barron, un elogiu adus acestui cântec legendar al lui Bob Dylan. În doar trei acorduri de chitară, Dylan spune povestea sa, a celui care trece de la militantismul folk pentru drepturi civile, progres social și pace la cinism și experimente muzicale, pentru a ajunge la meditații lucide asupra noii condiții spirituale ce se năștea în acei ani. Trebuie să fie o cale de ieșire, îi spune bufonul hoțului/tâlharului. E o lume confuză, expusă lăcomiei și utilitarismului, în plin avânt economic și tehnologic al cărui sens nu e decriptat de nimeni.

Și tâlharul – iar unii au speculat că ar fi vorba de tâlharul de pe cruce – îi răspunde cu blândețe: Nu te neliniști. Știm cu toții că, aparent, viața e o glumă proastă. Dar noi doi am fost deja aici – am trecut amândoi prin deșertul spiritual, am traversat adâncimile păcatului și știm deja că nu aceasta e soarta noastră, că nu se termină totul aici. Hai să nu mai vorbim prostește, căci e târziu, se apropie ora.

Iar Dylan schițează în atât de puține cuvinte un tablou grandios. Pe zidul de apărare, pe turnul de veghe, atenția tuturor e încordată. Prinți, căpetenii, soldați văd ceva în zare. Vestea se răspândește și în curând vine tot poporul; femeile își părăsesc casele, iar servitorii vin în grabă, desculți. În depărtare o pisică sălbatică urlă sinistru, se apropie doi călăreți, iar vântul începe să șuiere.

Isaia, cap. 21, ironie divină: „Că așa zice Domnul către mine: Du-te și pune pe cineva de strajă, care să-Mi dea de știre despre ceea ce va vedea. Dacă va vedea călăreți: doi câte doi pe cai, călăreți pe asini, pe cămile, să se uite cu băgare de seamă, cu mare băgare de seamă.” Vin călăreții cu știrea: „A căzut, a căzut Babilonul și toate chipurile cioplite ale idolilor lui stau sfărâmate la pământ”. Tema revine în viziunea cutremurătoare din Apocalipsa 18: „După aceea, am văzut un alt înger pogorându-se din cer, având putere mare, și pământul s-a luminat de slava lui. Și a strigat cu glas puternic și a zis: A căzut! A căzut Babilonul cel mare și a ajuns locaș demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate și închisoare tuturor păsărilor spurcate și urâte. Pentru că din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate neamurile, și împărații pământului s-au desfrânat cu ea, și neguțătorii lumii din mulțimea desfrânărilor ei s-au îmbogățit.”

Monotonia acordurilor de chitară evocă acest univers din care nu pare a exista scăpare, o seară târzie în care paznicii se zgribulesc sus pe ziduri; o existență a cărei supremă formă artistică pare a fi, pentru mulți, tragedia, și ai cărei filosofi oscilează între metafizica totalitară și exaltarea fluxului haotic al sensurilor; lumea jafului, capturării a „ceea ce mi se cuvine”, a sacrificării naturii și persoanelor pentru mine, pentru confortul meu sau pentru ordinea socio-politică – și ce altceva sunt tâlharii de pe cruce decât figuri ale noastre, oamenii care smulg fructul oprit și mușcă din el animalic? Socrate bea cucută dar Atena rămâne pentru totdeauna în stare de război (David Bentley Hart).

A căzut lumea voastră, a acriților de pe facebook, a observatorilor lucizi ce identifică suveran recurența infantilă a religiei de-a lungul istoriei, a sclavilor câte unui guru ce are la degetul mic destinul filosofiei occidentale; toate zâmbetele de cafenea îngheață și țigările ridicate într-o diagonală leneșă și-au pierdut aroma; tremură vocile căldiceilor, ale creștin-democraților, ale boierilor și diplomaților ortodocși și ale catolicilor ce ar propune beatificarea lui Aristotel. Piere și „moderația” celor care cred într-un creștinism duminical,  piere și cheful lor de a analiza credința „din perspectiva antropologiei culturale”, se topesc jena lor față de limbajul arhaic, rușinea de a-l mărturisi public pe Hristos, zâmbetul înțelegător față de un radical naiv, iritarea provocată de morala conjugală propusă de Evanghelie.

Vă provoc pe toți.

În această monotonie, cândva în noapte, doi călăreți aduc veste într-o cetate uitată a Orientului. Cu lacrimi în ochi, obosiți după așteptarea ce a traversat veacurile, oamenii se îmbrățișează. În această scenă a bucuriei timide, cineva se oprește gânditor, privește în sus, spre ziduri, și întreabă timid, apoi, repetând, tot mai tare: Tâlharul… Unde e? Unde a plecat? Cu cine?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Mai 26, 2013 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: