Eseuri decente

Apă vie

Image

To the Wonder, regia: Terrence Malick, 2012.

Așadar, a venit momentul în care Malick dezvoltă interogațiile semănate în alte filme. Dragostea… De unde vine ea? Cine a aprins acest foc în noi? îi scrie un soldat soției sale în „Thin Red Line.” Cum ajungem pe celălalt țărm? continuă scrisoarea, dând glas unui prim fior al intuiției răului. Ajută-mă să ies din nou la suprafață! îi strigă lui Dumnezeu copilul cel mare din „The Tree of Life.”. Despre iubire, eșec, păcat și moarte. Aventura cu Terrence Malick continuă.

Prietenii de la „By Way of Beauty” (nu ne cunoaștem, dar tot îi consider prietenii mei. Așa.) au remarcat reacția dură a criticilor – niciodată cei mai mari fani ai lui Malick. Din nou huiduieli, fluierături dar și hohote de râs în momentul apariției lui Javier Bardem în cămașă de preot. Același plictis, aceeași iritare în legătură cu încărcătura teologică. Și o singură voce pozitivă: marele (și simpaticul) Roger Ebert. A fost ultimul film despre care a scris, cu doar câteva zile înainte de a fi răpus de cancer. Articolul l-a făcut chiar și pe Malick să-i mulțumească într-un comunicat de presă, un gest extrem de rar al regizorului cunoscut pentru discreția sa.

Într-adevăr, montajul e și mai abrupt și fragmentar în acest film. Ne-am dori ca povestea să se „oprească” măcar câteva clipe, să vedem câteva scene legate, să-i ascultăm mai mult pe protagoniști. Tema eșecului unei iubiri și cea a preotului ce trece prin „noaptea sufletului” merită mai mult spațiu narativ. Sau ne-am dori măcar un discurs articulat, după modelul celui din „The Tree of Life” – o  întreagă doctrină despre creație, cădere și mântuire.

Dar Malick sacrifică aceste lucruri pentru a invita la o pură contemplație. Poveștile sunt fragmentate prin tăieturi dureroase prin care este creată o figură ce exercită o stranie fascinație. Mai poți spune ceva în fața ei? Lumea nu mai strălucește, ca în „The Tree of Life”. Emanuel Lubezki, vechiul colaborator al lui Malick, păstrează aceeași tehnică a captării luminii naturale, cu o minimă sau absentă iluminare artificială. E mai mult cenușiu în acest film, e o lumină pe alocuri dură, ce rareori se răsfrânge în culori vesele; câmpurile cultivate sunt uneori fermecătoare, alteori dezolante. Parisul e o umbră. Orășelul din Oklahoma e încărcat de tristețe, peisajele naturale sunt pline de urme ale intervenției umane. Ce s-a întâmplat?

Neil o cunoaște la Paris pe Marina, o ucraineancă plină de viață, copilăroasă, dar aflată deja în umbra unui trecut ambiguu. E singură cu fetița ei. Diafana Mrs. O’Brien din „The Tree of Life”, personificarea Grației, imagine a maternității și iubirii statornice lasă loc unei femei gingașe, dar lipsite de protecție în fața cenușiului existenței. În spate are un mariaj eșuat, iar în suflet – nebănuite umbre. E om. Încă are avânt, dar o reține mereu ceva.

Neil este bărbatul tipic al zilelor noastre: căutător al iubirii erotice „absolute”, confundând însă iubirea cu sentimentul puternic, gândindu-se la căsătorie ca la o nesfârșită reverie în fața feminității, o baie în oceanul erosului. Veșnic nehotărât, oscilând între persoana din prezent și vreo „crush” din adolescență, bineînțeles speriat de ideea paternității, o figură ce oscilează între două lumi: prima, a egoismului și a morții; a doua –  iubirii și a vieții. Chemarea divină a iubirii față de o femeie e trecută prin filtrul individualismului, falsificată, murdărită. Transgresiunea apare din nesiguranță și frică, din angoasa provocată de pierderea respectului de sine; în adâncul său, Neil știe că e un laș, că nu este un cavaler, un bărbat adevărat cu inimă pură, gata de sacrificiu, ci doar un loverboy întârziat, o replică penibilă a genului de erou ezitant, nevrotic și afemeiat al romanului modern. Frica și adevărul despre sine nasc furie și tendința de a domina psihologic și sexual. Se ceartă aiurea. În doar câteva imagini, înțelegem tot despre un moment erotic care pe ea o lasă cu senzația unui viol.

De ce moare iubirea? se întreabă Malick pe parcursul operei sale cinematografice. DeImage unde vine răul? Părintele Quintana este un preot catolic de origine hispanică aflat în orașul în care Neil și Marina s-au mutat după sejurul parizian. E într-o criză a vocației și credinței. „Ești pretutindeni, dar eu nu te găsesc. Nu te mai simt. Inima mea e înghețată. Împietrită.” O femeie îi spune că arată atât de nefericit și că se roagă pentru el. Cu ultimele puteri, sau poate cu ceva ce vine dincolo de el, menține aparențele și își face treaba de preot. Vizitează pe cei bolnavi, pe cei închiși, oferă sacramentele. Predică într-o biserică pe jumătate goală, în dreptul unui altar luminat de un neon trist, cu o voce scăzută, într-o engleză poticnită. Dar predică. „Iubirea nu e doar un sentiment, ci un angajament. A iubi înseamnă să alegi. A alege înseamnă să te angajezi, să-ți asumi riscul eșecului, păcatului, trădării. Cel mai rău lucru e să nu alegi. Cel care alege poate greși, iar iubirea lui Hristos va fi mereu acolo pentru a-l ierta. Însă cu omul care nu alege, care nu face nimic, care-și îngroapă talantul în pământ, El nu mai poate face nimic.”

„Vei iubi, fie că-ți convine sau nu.” Intuiția lui Malick, recuperarea unei teme vechi a gândirii creștine, moment în care filmul pătrunde în domeniul misterului ființei. În Franța, pe malul mării, Neil și Marina pășesc către miracol. Apa. Mareea. Oceanul. Iubire. Iubire pretutindeni, impetuoasă, insistentă, imperturbabilă. Pretutindeni apă, pretutindeni iubire. „Vei iubi, fie că-ți place sau nu.” Poruncă sau esență a omului? Condiționare sau libertate? Iar Neil, specialist în protecția mediului, găsește dovezi că pământul a fost contaminat. Apa e murdară. Ceva s-a întâmplat. Răul ubicuu, infiltrându-se oriunde, ca apa. De ce? De unde?

Nu știm de fapt cum se termină povestea lor. „Iubire ce iubești, îți mulțumesc.” rostește Marina pe un câmp trist, câmpul vieții, universul ce așteaptă răscumpărarea. Neil îngenunchează, plânge, o sărută. Filmul nu are „sfârșit”, nu are o poveste, nu are logică umană, căci ar fi prea puțin. Sunt momente în care un text nu trebuie să se termine cool, drăguț, căutând autoafirmarea. Trebuie, în schimb, să facă loc rugăciunii. Uimirii.

Unde mă duci? Arată-ne unde să te căutăm. Hristos cu mine, Hristos în faţa mea, Hristos în spatele meu, Hristos înlăuntrul meu, Hristos dedesubtul meu, Hristos deasupra mea, Hristos la dreapta mea, Hristos la stânga mea. Hristos în inima mea. Însetați. Ne e sete. (Pr. Quintana)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Mai 3, 2013 de şi etichetată , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: