Eseuri decente

Către uimire

zerkalo-600pxZerkalo/Oglinda, regia: Andrei Tarkovski, 1975.

Mai jos, câteva rânduri despre cultură și revelație, artă și mistică, teatru și spirit, actorie și preoție, impostură și convertire. Oana Pellea observă puterea artei de a atrage oameni cu vocație religioasă sau de a-i face să-și descopere o astfel de vocație, despre intersecția în planul spiritului a sacerdoțiului și creației artistice. Steinhardt e fascinat de potențialitatea nelimitată a făpturii de a se transfigura, ca și cum ar exista un număr infinit de combinații posibile în care elementele lumii s-ar putea rearanja. O actriță joacă rolul unei călugărițe și decide să nu-și mai dea jos rasa. Pierdut prin poveștile Sinaxarului, un actor roman care i-a parodiat pe creștini așa de bine încât s-a convertit și a fost imediat omorât. Mărunții vânzători japonezi sunt vrăjiți, după ce închid prăvăliile, de poveștile cu samurai.

Karol Wojtyła, anii 1939-1941. Polonia e sub ocupație. În clandestinitate se organizează „Teatrul rapsodic” sau „Teatrul cuvântului viu”, un tip de dramaturgie ce pune Cuvântul în centrul unui demers artistic cu certe implicații filosofico-religioase. Este un teatru ce reduce scenografia și efectele de scenă la minimum, lăsând doar cuvântul și gestul să alcătuiască țesătura unei drame existențiale în a cărei tensiune se întâlnesc vechile poeme epice, poezia poloneză romantică și meditația filosofică. Karol ia parte ca actor și dramaturg. În 1946 e hirotonit preot, dar continuă să scrie piese de teatru. Printre ele – Fratele Domnului nostru, povestea pictorului polonez Adam Chmiełowskicel care a decis să abandoneze pictura în favoarea vieții monahale. Este una dintre figurile „fondatoare” ale tânărului Karol, importantă pentru vocația sa.

O abundență de exemple – și încă s-ar mai putea spune multe povești despre estetică și mistică, frumusețe și adevăr. Doar ele coincid, nu-i așa? Iar aici îmi imaginez cum Părinții și medievalii se amuză teribil văzând cum ne-a luat sute de ani ca să redescoperim ceea ce ei au repetat cu oarecare inocență.

Mici gânduri pentru o reflecție pentru mulți ani de acum încolo: trebuie să existe ceva copleșitor în teatru (putem să înlocuim cuvântul cu orice altă artă), o capacitate de a deschide o poartă către infinit, dacă el este capabil de a provoca asemenea transformări. Ce este actoria, ce este creația artistică? Să primești. Iar ceea ce primești să dai mai departe, neschimbat și totuși radical nou. Dumnezeu nu ne vrea roboți sau papagali, ci creatori curajoși ce îl iubesc mereu altfel, mereu proaspăt, oglindindu-I simplitatea infinit creativă.

Ce este viața însăși? A primi și a participa în viața Sa, a te face transparent harului, pentru ca să-l poți dărui celorlalți și apoi să-l întorci Tatălui ca gest de iubire, mereu nou, mereu cu o altă elaborare tematică. Vesel, neînfricat, într-un extaz fără sfârșit. Ce este preoția? Actoria desăvârșită, artistul care nu mai bâjbâie, pentru că „inspirația” s-a întrupat, pentru că regizorul de care se cam temea s-a dovedit a avea chip de rob. Și totuși doar un semn, dezvăluind sensul lumii, acela de a se lăsa pătrunsă de viața divină și de a dărui mai departe; un indicator al finalității tuturor; instanță vie a ceea ce suntem cu toții dar am uitat: ființe ce primind, dăruiesc și dăruind… dobândesc. Biserica nu deține adevărul, ci ascultă smerită Cuvântul ce singur i s-a încredințat în ciuda infidelităților ei, fiind chemată să îl dea lipsită de rezerve mai departe, scăpărând de creativitate, cu noi și noi nuanțe. „No, the ring is mine!”, strigă Frodo în adâncul Mordorului. Calea spre iad: primind, să ții pentru tine. Să n-ai iubire și să nu fii creativ.

„ Mă gândesc și la Cohen, care a avut fuga din lume în experiența de călugăr și apoi întoarcerea la lume. Și la actorul japonez al lui Brook, care a tot pendulat între preoție și teatru, și la David Warrilow [un preot care s-a hotărât să devină actor]… Se pare că mulți din omuleții care, să zicem, trăiesc cât de cât în lumea „artei” fug… înspre sau dinspre Doamne-Doamne. Mie mi se pare normal.”

(Oana Pellea, Jurnal. 2003-2009)

„— La închisoare aud povestindu-se — versiunile diferă destul de mult între ele — filmul Generalul de la Rovere.

E o producţie a neo-realismului italian, şi totodată relatarea unui caz de transfigurare, cu iz de piesă de Pirandello.

O puşlama din Roma ajunge a fi, datorită unor încurcate împrejurări, pus în situaţia de a juca rolul unui general-conte care-i şeful rezistenţei italiene din sudul ţării în vremea ocupaţiei germane. O anume asemănare fizică îi înlesneşte jucarea rolului de care încetul cu încetul se îndrăgosteşte, ca şi de mediul, atât de nou şi de surprinzător pentru el, al deţinuţilor politici, unde jertfa şi onoarea sunt lucruri comune. Deşi germanii îl folosesc numai pentru ca să afle identitatea şefului rezistenţei din nord, el nu se poate hotărî să trădeze pe omul asupra căruia este edificat din primele zile.

Ca actorul care nu mai vrea să coboare de pe tron în piesa Împăratul, pungaşul intră în pielea personajului. Până la urmă, somat să-şi aducă la împlinire misiunea şi să dezvăluie numele celui urmărit de germani, fostul escroc, proxenet şi măsluitor, luându-şi falsa identitate în serios, acceptă să plătească impostura cu preţul sângelui. Directorul închisorii, un ofiţer german, îl trimite în faţa plutonului de execuţie, nu fără a-i purta respect. Falsul general-conte îşi încheie viaţa în mod so­lemn, tragic şi cavaleresc. Şi poate că nici adevăratul de la Rovere nu ar fi murit cu mai mult curaj şi mai aprigă măreţie.

Eroul filmului se transformă, jocul devenind pentru el realitate; personajului întruchipat i se subsumează cu desăvârşire, de nu-l întrece, potrivit cu teoria lui Jean Genet după care impostura, uneori, e mai convingătoare decât modelul autentic.

Povestirea filmului acestuia mă cucereşte şi mă impresionează teribil (magica atracţie a nobleţei şi răscolitoarea posibilitate a transfigurării): îl ascult mereu cu atenţie şi cu egală emoţie. Mi se pare atât de minunată transformarea creştin-pirandelliană a eroului, un jalnic biet hoţ prefăcut în nobil erou!

Tot aşa, exemplul actriţei spaniole din secolul al XVI-lea: aceasta joacă într-o piesă rolul unei călugăriţe. La sfârşitul spectacolului, refuză net să dezbrace rasa pe care o poartă şi declară că vrea să ramână cu adevărat monahă şi să se îndrepte numaidecât spre mânăstirea respectivului cin.

Publicul, în genunchi, îi deschide un coridor prin care trece.

Actorul roman care, făcând-o pe creştinul botezat, după imersiunea efectuată în parodie pe scenă, se declară creştin cu adevăratelea; lumea aplaudă zgomotos jocul atât de natural al interpretului, atins de har, până ce, înţelegându-se că nu e glumă, neofitul e dus la moarte.

Alphonse de Châteaubriant în La reponse du Seigneur: devenirea e regula generală, oricine şi orice poate deveni oricine sau orice altceva. Pasărea poate deveni trandafir, omul: sfânt, erou.

După ce închid prăvălia şi trag oblonul, tinerii tejghetari japonezi nu pleacă zoriţi acasă; se strâng laolaltă să asculte, plini de simţăminte reverenţioase şi până târziu, povestiri cu nobili samurai călăuziţi de principiile buşido.

(De mirare că în Mitul veacului al XX-lea, Alfred Rosenberg a desluşit numai puterea sancţionatorie a sângelui, sângele ca statică pecete a neschimbării. În vreme ce sângele, elixir irezistibil, poate preface şi spăla totul şi pe oricine.)

Eu sunt generalul de la Rovere! Oricine se poate face pe sine, oricând, samurai!

Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi al lui Lazăr — toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca sa se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului (Milă îmi este de mulţime: Şi văzând-o Domnul I s-a făcut milă de ea), toate concesii ale divinităţii -, ci transformarea făpturii.

Până unde poate merge: la ceruta răstignire cu capul în jos a lui Petru, care se lepădase.”

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Aprilie 20, 2013 de şi etichetată , , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: