Eseuri decente

Uzurpatorul

Image

Kenyérzseb/Buzunarul cu pâine, de Matei Vișniec, regia: István Albu, Teatrul Maghiar din Cluj

Cine este Dumnezeul lui Matei Vișniec? Un ironist? Un iubitor al jocurilor intertextuale? Doi oameni se trezesc că sunt bombardați cu pâine din cer. Sens? Persoană? Iubire? O voință misterioasă ce ne scapă, voință absolută ascunsă în spatele unui nor pe veci opac?

Au aflat că un câine e căzut într-o fântână. Orice demers de salvare e blocat de infinite nuanțări, dileme, interogații egoiste, acuzații, certuri. Există o tensiune certă, un autentic efect dramatic. Chiar este un câine acolo jos? De ce a căzut? L-a aruncat cineva? Nu cumva i-a aparținut unuia dintre cei doi bărbați? O fi murit? Ziua e pe sfârșite și o lașitate nenorocită i-a împiedicat să facă ceva. Simțim ceva din mediul intelectual vest-european în simbolurile lui Vișniec, mania de a despica firul în patru, acel existențialism de la un punct plictisitor, ura de sine, funcționarea în gol a cuvintelor și, ca o consecință, colaborarea cu răul politic și dezagregarea morală. Către sfârșitul zilei, unul dintre ei nu vede decât negru, o pâclă ce se așterne asupra tuturor, un gol strivitor. Apoi, din nou veseli, se întind pe spate și încep să arunce leneș cu pâine în fântână. Câinele moare lent iar ei își exersează precizia de baschetbaliști. Dar se trezesc că cineva sau ceva aruncă din înaltul cerului cu bucăți de pâine în ei.

Vișniec pregătește a doua parte a piesei printr-un subtitlu: „posibilă continuare”. Și de aici controlul e pierdut (voit?). Urmează o nouă zi în care îi vedem pe cei doi explorând în voie fântâna, găsind și negăsind câinele, salvându-l și abandonându-l, în închipuire și în realitate, găsind alte și alte fântâni, mereu alți câini, recuperând din fiecare fântână câte un baston și o pălărie-melon. Totul e posibil, planurile paralele se dezvoltă în voie, registrul intertextual dictează jocul. E previzibil că aici ar trebui să ne regăsim pe noi înșine în căutările noastre sterile, în generozitatea noastră condiționată și abstractă (pentru Lumea a Treia dar nu și pentru aproapele nostru, de pildă), sau că ar trebui să celebrăm împreună cu Vișniec suveranitatea infinit creativă a scriitorului ce dă glas unui flux atematic al lumii și sensurilor, totul fiind difference et repetition, și că…

Și că această piesă dezvăluie poate mai mult decât a intenționat Vișniec. Sau poate doar că jocul cu realul l-a înlănțuit chiar pe autor, că s-a jucat cu focul și a fost ars; că a avut impresia că e păpușar fără să-și dea seama că era de fapt păpușa; că, în loc de a fi un manifest, piesa era de fapt un simptom. Teatrul deschide mereu poarta către spiritual, dar nu tot ce e spiritual e bun. Vișniec a lăsat mintea liberă, s-a jertfit pe altarul creativității, a devenit, în termenul fancy și diluat al intelectualilor, un „Christ”; s-a lăsat purtat unde „zeii” și „muzele” au dorit (cam acolo unde l-au dus pe Nicolae Breban când a dorit avortarea propriului copil ca să-și poată continua cariera de scriitor. Dar e bine că azi ne vorbește despre „zeii creației”… O, zei! O, muze!). Dar cine a spus că statuile zeilor n-ar trebui decapitate și că templele păgâne n-ar trebui distruse fără milă?

E ceva post-epilog în această a doua parte e piesei, post-deznodământ, post-sens. Post-uman. Oglinzi, oglinzi, oglinzi, ceva din pelicula ruptă în filmul Persona al lui Bergman, post-limbaj, prea mult din acel umor negru și deja supărător al teatrului absurdului. Un Tatăl nostru la sfârșit – o ultimă ironie (doar nu se putea termina altfel, nu?): ordinea versetelor se pierde, iar „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” se repetă într-un nesfârșit ecou, răspunsul inevitabil ironic al existenței ce funcționează ca simplu multiplicator al angoaselor și aspirațiilor noastre. O maimuțăreală cosmică.

În fond, aș întreba eu, ca un țăran greu de cap sau ca un băiat de Sălăjan: ce vrea, dom’le, să spună Vișniec? Care-i faza? Așa e viața, așa stau lucrurile sau așa e cu anumiți oameni? Așa e Dumnezeu, așa cred unii că e Dumnezeu sau ce credem noi că e Dumnezeu e doar substratul întunecat în care se joacă povestea de prost-gust a ființei? Când teatrul devine reprezentație cu un clovn ce jonglează cu fructele interzise ale Edenului. Când autorul îl izgonește pe Dumnezeu, îl trimite la plimbare, începe să arunce cu pâine în oameni și să le trimită înapoi strigătele după ajutor sub forma unor seci ecouri. Când frumusețea scâncește în adâncul unei fântâni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Aprilie 4, 2013 de şi etichetată , , .
%d blogeri au apreciat asta: