Eseuri decente

Dincolo de mizerie

Image

Poziția copilului, regia: Călin Peter Netzer, 2013

Încă un film de acest tip și tot mai puține lucruri de adăugat în acest registru tematic. Minimalism, neo-realism românesc, neo-neo-realism etc etc – lăsăm precizia terminologică și analiza estetică celor care se pricep – adică o altă schiță de caractere și frescă socială (parcă aș citi o carte de comentarii pentru „Bac”). Cât de cât nou: un close-up al clasei mijlocii superioare (cercul profesiilor liberale), al rețelelor de amiciție ale „oamenilor de bine” ce traversează structurile de putere și elita artistică. În umbra figurii mamei stă o felie socială a celor care pot să se „învârtă”, care pot suna în cutare loc pentru a „aranja” ceva, pentru a anunța că X vine din partea lui Y. Bine, îi cunoaștem, poate că acest film le va folosi la ceva. Interesantă este și figura fiului, reprezentant al moștenitorilor elitei postdecembriste. Ipohondru, bântuit de fobii, cocoloșit, dornic să fugă de sub tutela mamei, imatur, el e un erou ce trece printr-o creștere chinuită, deformată, încă incompletă la finalul filmului: reușește să dea mâna cu tatăl copilului pe care îl ucisese cu mașina și pleacă tremurând și plângând. În sfârșit, merită reflectat (eu nu prea pot) asupra scenei dezvăluirii vieții intime pe care o face prietena lui, încercând să-i explice mamei acestuia de ce se desparte de el. Se poate discuta asupra relevanței artistice și narative a acestui moment, dar e cert că, alături de scena în care mama descoperă niște accesorii erotice printre lucrurile fiului, este vorba o încercare a lui Netzer de a spune ceva și despre această zonă obscură a vieții clasei mijlocii din România. Era nevoie? Nu știu. E vreo judecată morală aici? Mă îndoiesc. Din nou, e o oglindă ce poate fi utilă celor interesați (sau vizați).

Mic bilanț: 1990-2013, istoria recentă a filmului românesc. Senzația că Subiectul principal a fost: „mizeria românească”. A fost bine, rău? Probabil că a fost bine. Am aflat astfel totul despre comuniști, mafioți, cerșetori, politicieni, bucătăria de la bloc, mizerie, balcanism, mizerie, corupție, prostituție, înjurături, sexul în comunism, nea Nicu, pensionari naționaliști, nostalgia după comunism, mizerie, Vaslui. Pintilie a dat impresia că e obsedat de „fenomenul românesc” și demonii comunismului (metamorfozați în mine de cărbuni, subofițeri de la batalionul disciplinar, prietenii lui Niki Ardelean) și s-a consumat fără a mai putea ajunge la înălțimea clasicului „Reconstituirea”. Mircea Daneliuc s-a pierdut și el pe drumul de la jocul inteligent cu metaforele în anii ’80 la o libertate stilistică aproape nelimitată în postcomunism, alegând tot mai mult ceea ce izbea sensibilitatea, facilul, obscenul.

Noul val românesc? Creatori sensibili, geniali, marcați însă de lumea românească cenușie de la „cumpăna dintre veacuri” (nici cărțile de comentarii nu mai sunt ce erau pe vremuri…). Austeri în expresie, avizi vânători ai detaliului, maeștri ai observației psihologice, robi smeriți ai timpului dilatat și cadrului lung, ei surprind o adâncime înfricoșătoate a acestei mizerii istorice.

Și poate că acesta e punctul zero nu doar al filmului românesc, ci al întregii discuții despre starea spirituală pe care o trădează cultura românească a vremurilor noastre. Andrei Pleșu observa recent în Dilema Veche că, vizionând După dealuri, a avut impresia unui rău ubicuu, banal, implantat atât de adânc în societate încât ai impresia că este de-a dreptul orizontul nedefinit în care are loc toată istoria, „sosul discret în care plutește, vulnerabil, micul efort spre bine al unei specii căzute. Nici o regulă, oricât de drastică, nici o opțiune, oricât de totală și autentică, nu sunt scutite de cearcănul răului, de hărțuiala lui, de spectrul rătăcirii”. Iar senzația pe care ți-o dă filmul este una de disperare ce dă naștere unei însetate căutări a speranței.

E o caracteristică generală a „Noului val românesc”. Ceea ce vedem de la revoluționarul Marfa și banii (2001) al lui Cristi Puiu este o încercare de a decupa fragmente de timp brute, nefardate din curgerea istoriei recente și, simultan, de a îngrămădi în aceste fragmente narative cât mai multe detalii ale existenței sordide în care se zbate România de câteva decenii. Tinerii noștri regizori au ambiția de a goli demersul de orice discurs moral sau metafizic (cu o excepție notabilă: Polițist, adjectiv) și de a prezenta o realitate ce pare să nu aibă început sau sfârșit. Desigur, speranța mea este că sunt suficient de inteligenți încât să-și dea seama că, oricum ar proceda, chiar această încercare e un mod de a spune ceva, de a etala o credință anume. E o problema secundară; important este că anii 2000 au scos la iveală niște creatori ce par a fi renunțat la mari ambiții narative, la povestea ce înnobilează, la visare, la dorința încăpățânată de a transcende această realitate pentru a o ridica spre frumos, bine, adevăr.

Ar fi prea puțin dacă ne-am limita la judecăți estetice și la mândria patriotică de a fi impresionat un mediu cultural european obosit ce caută cu disperare noutatea șocantă. În opinia mea, întrebarea adevărată este: ce spun aceste filme despre noi și viitorul nostru? „Noul val” a atins un rafinament fără precedent în descrierea mizeriei acestei țări, dar poate cultura unei națiuni să rămână în acest stadiu? Există ceva dincolo de mizerie? Există un viitor al României? Este omul mai presus decât figura tragică a unei istorii comunizate și consumate în ritm de bâlci?

Aplauzele Europei au ceva inconștient și cinic: e ca și cum ai vedea un om ce se zvârcolește în chinuri iar tu ai crede că face pe clovnul, că totul e teatru și ai râde frenetic. România se stinge spiritual, moral, fizic și trimite, prin cultura sa, inconștiente semnale de ajutor, dar nimeni nu observă asta, ci doar ne invită la festivaluri, târguri de carte și recepții, lăudându-ne politicos pentru „talent” și „efervescență artistică”.

Care sunt semnele declinului unei națiuni sau civilizații? (Istoricii și-au pierdut orice relevanță socio-culturală prin obsesia „nuanțelor”, a „echilibrului”, a nesfârșitelor  și sterilelor precauții metodologice, prin patologica suspiciune în legătură cu orice metadiscurs. Deci să nu-i tulburăm cu astfel de întrebări.) Ce spune cultura? Și, dincolo de problema colectivităților (înainte de a fi român, sunt creștin, aparțin lui Hristos și Bisericii Sale și, până la urmă, aș întreba și eu, pe urmele Sf. Augustin: Ok, Roma/Bizanțul/draga noastră Franță/România și „tradițiile ei strămoșești” au căzut… Și ce-i cu asta?), avem voie să punem creatorilor acestei generații următoarele întrebări: bine, ați spus multe despre mizerie, dar în ce credeți, de fapt? Ce este omul? Știm deja până unde se poate prăbuși, dar până unde se poate înălța?

Un singur film e în mintea mea acum. Poate că nu doar acesta a fost altfel în România ultimilor ani, poate că și alții și-au mai permis să fie copii și să viseze pe scaunul regizorului, dar, oricum,  m-am tot gândit la el în ultima vreme. O apariție discretă, o mică poveste pe care am văzut-o acum mai bine de un an, dar care mi-a rămas undeva, acolo, prin castelul interior. E vorba de „Restul e tăcere” al lui Nae Caranfill. România de la început de secol, Europa înainte de marile crime, o poveste cu oameni fâstâciți, pedanți, franțuziți, micuți, visători. Oameni! Enigma sufletului nostru, lumea aceea pe care micul Nicu Steinhardt, în mahalaua Pantelimonului, o intuia ca fiind în străfundurile ei bună și frumoasă, lumea unui „Merry Christmas” din universul lui Dickens, lumea unei case calde, când plouă afară și sunt toți prezenți, fericiți și sclipitori, având fulguranta senzație că această frumusețe va fi pentru totdeauna. Căci mizeria nu există.

ed84b42ef6a4051018d27dc005f7ac10_3e336d6b80

Restul e tăcere, regia: Nae Caranfil, 2008.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Martie 29, 2013 de şi etichetată , , .
%d blogeri au apreciat asta: