Eseuri decente

Despre mitul pacifismului creștin

john everett millaisJohn Everett Millais, Ioana d’Arc, 1865.

„Trebuie să existe un oarecare bine într-o viață de lupte, fiindcă atâtor oameni buni le-a plăcut să fie soldați. Trebuie să existe un oarecare bine și în ideea de non-rezistență, fiindcă atâtor oameni buni pare să le placă să fie quakeri. Tot ce a făcut Biserica (mult sau puțin) a fost să împiedice în egală măsură aceste două lucruri bune să se elimine unule pe celălalt. Ele au coexistat. Cei cu temperamentul lui Tolstoi, având toate scrupulele unor călugări, au deveni, pur și simplu, călugări. Quakerii au devenit un club în loc să devină o sectă. Călugării au spus tot ce spune și Tolstoi; au revărsat un șir de lamentații lucide despre cruzimea războaielor și despre deșertăciunea răzbunării. Însă cei ca Tolstoi nu au chiar atât de multă dreptate încât să stăpânească întreaga lume, iar în epocile credinței nici nu li s-a permis să o stăpânească. Lumea nu a pierdut ultimul atac al lui Sir James Douglas, nici drapelul Fecioarei Ioana. Iar uneori această blândețe și această încrâncenare pură se întâlneau și își justificau îmbinarea; paradoxul vestit de toți profeții era împlinit, iar în inima Sfântului Ludovic, leul sta lungit alături de miel (cf Isaia 11,6). Însă țineți minte că acest text este prea simplist interpretat. E mereu luat drept sigur, mai ales în tendințele noastre tolstoiene, faptul că, atunci când leul e lungit alături de miel, devine asemenea mielului. Însă această înseamnă anexare brutală și imperialism din partea mielului. Înseamnă pur și simplu că mielul îl absoarbe pe miel, în loc ca leul să îl mănânce pe miel. Adevărata problema este următoarea: poate leul să doarmă alături de miel păstrându-și totuși ferocitatea regală? Aceasta este problema pe care Biserica a înfruntat-o; și acesta e miracolul pe care l-a împlinit ea.” (G. K. Chesterton, Ortodoxia. O filozofie personală)

„A less obvious implication to many, however, but one that seems to me to follow every bit as ineluctably, is that there is also small room in theology for that passive collaboration with evil that often only flatters itself with the name „pacifism”. However primary the path of nonviolence is for the Christian, the peace of God’s kingdom is exhaustively described in Scripture, and it is a peace of a concrete condition of justice; it is neither the private practice of an „ethical” individual, jealous of his own moral purity, nor the special and quaint regime of a separatist community that stands aloof from (an ill-concealed contempt for) its „Constantinian” brethren. Where the justice of the kingdom is not present, and cannot be made present without the exercise of force, the self-adoring inaction of those who would meet the reality of, say, black smoke, billowing from the chimneys of death camps with songs of protest is simply violence by other means, and does not speak of God’s kingdom, and does not grant its practitioners the privilege of viewing themselves as more faithful members of Christ’s body than those who struggle against evil in the world of flesh and blood where evil works[…] But the church must be resigned to nothing: it must act not out of realism or purism, but – in defiance of both – out of a passionate and even militant commitment to the truth of the kingdom, in excess of prudence and in pursuit of a peace more tangible thant personal or communal „guiltlessness”. The justice of God – the peace of God – can be found and fought for in the heart of history; for the kingdom has already come – the tomb is empty – and will come again; the battle has been won, and we must seek to prepare the earth for a victory that has already claimed us as its spoils. However, the practical consequences of such words cannot here be decribed exhaustively, even if such description lay in my power; peace is above all served by peace, against personal offense we are still bidden to turn the other cheek, and against every evil to strive as far as possible without using coercive force, and to limit all coercion as far as it is possible without allowing peacefulness to degenerate into that sentimental passivity that serves as one of evil’s most effective instruments.” (David Bentley Hart, The Beauty of the Infinite)

 „Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă. Ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie. Când arde casa vecinului nu stau să mă rog și să mă îmbunătățesc; chem pompierii, alerg la cișmea. De nu, se numeste că sunt fudul și că nu-mi iubesc aproapele.”

“Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. Fraza e clară și regimurile totalitare cer credinciosilor să le dea ascultare si respect. Iar mulți crestini, care-și confunda religia cu prostia, sar și ei să le aprobe: “e text!”. Numai că nu citesc atent.

Dăm Cezarului – se tălmăcește: Statului – ce este al său, dacă e în adevăr stat și se poartă în consecință.  Atunci însă când Statul nu mai e Cezar, ci Mamona, când regele se preface în medicine-man și puterea civilă in ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoasterea supremației sale spirituale, aservirea conștiintei și procedeaza la “spălarea creierului”, când fericirea statală devine model unic și obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinita una din conditiile obligativității contractului: identitatea părților. Lui Cezar i s-a substituit Mamona.

Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și lui Mamona ce este al lui Mamona, ci, mai mult, a stabilit că nu poți sluji și lui Mamona și lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească sta un Cezar, îndemânarea nu este interzisa și Biserica, de-a lungul veacurilor, și-a avut politica ei. Dar când politica încape pe mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndata ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălțat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.

Diavolul: să incheiem un pact. – Credinciosul: Nu. – Atunci hai să semnăm un document prin care recunoastem și tu și eu că doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiți că doi și cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie unui adevăr incontestabil? – Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaște că există Dumnezeu.” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Martie 18, 2013 de şi etichetată , , .
%d blogeri au apreciat asta: