Eseuri decente

În depărtare

Blizzard_ Joseph Farquharson

Joseph Farquharson, Viscol

„Viscolul teribil răbufnea și șuiera printre roțile vagoanelor și lovea stâlpii de după colțul gării. Vagoanele, stâlpii, oamenii – tot ce se vedea era troienit dintr-o parte și zăpada creștea din ce în ce mai mult. Câte o clipă, viscolul se potolea, dar apoi se năpustea iarăși în dezlănțuiri atât de puternice, încât se părea că nimic nu-i poate rezista. Între timp, oamenii forfoteau, vorbind vesel între ei, cu tălpile scârțâind pe scândurile peronului, deschizând și închizând mereu ușile mari. Umbra încovoiată a unui om lunecă pe sub picioarele ei și se auziră lovituri cu ciocanul pe roțile de fier. „Dă-mi depeșa!”, se auzi o voce supărată din partea cealaltă a beznei viscolite. „Poftiți aici! Numărul 28!” mai strigau alte glasuri și niște oameni plini de zăpadă, cu fularele pe obraji, trecură în fugă. Doi domni cu țigările aprinse în gură trecură pe lângă ea. Ea mai trase o dată aer în piept, ca să-și umple plămânii. Scosese de-acum mâna din manșon ca să se agațe de bară, când încă un ins, îmbrăcat în manta militară, se așeză în lumina tremurătoare a felinarului. Anna întoarse capul și în aceeași clipă recunoscu chipul lui Vronski. Ducându-și mâna la cozoroc, el se înclină și o întrebă dacă nu are nevoie de ceva, dacă nu-i poate fi cu ceva de folos. Destul de mult timp ea nu-i răspunse nimic, îl privi cu atenție și, cu toată umbra în care stătea el, văzu sau i se păru că vede expresia feței lui și ochii. Era din nou aceeași expresie de admirație respectuoasă, care o impresionase atât de mult cu o zi mai înainte. Nu o dată își spusese în aceste ultime zile că Vronski este pentru ea unul din sutele de oameni cu care se întâlnește mereu și pretutindeni, că niciodată nu-și va permite să se gândească la el, dar acum, în prima clipă a întâlnirii cu el, o cuprinse un sentiment de mândrie bucuroasă. N-avea nevoie să-l întrebe de ce este aici. Știa acest lucru la fel de sigur ca și cum el i-ar fi spus că se află aici pentru a fi acolo unde este ea.

-Nu știam că și dumneavoastră călătoriți. De ce ați pornit la drum? întrebă ea, lăsând în jos mâna cu care voise să apuce bara. O bucurie și o însuflețire de nestăvilit îi străluceau pe față.

-De ce călătoresc? repetă el, privind-o drept în ochi. Știți că am pornit la drum ca să fiu acolo unde sunteți dumneavoastră. Și nu pot altfel.

În aceeași clipă, parcă depășind un obstacol, viscolul spulberă zăpada de pe acoperișul vagonului, zdrăngănind o tablă desprinsă pe undeva. Un șuierat apăsat de locomotivă urlă jalnic și sinistru în depărtare. Toată urgia viscolului i se păru Annei și mai frumoasă acum. El rostise tocmai cuvintele pe care le râvnea sufletul ei, dar de care judecata ei se temea. Nu-i răspunse nimic și Vronski citi pe fața ei lupta ce se dădea în suflet.”

Lev Tolstoi, Anna Karenina

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Ianuarie 18, 2013 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: