Eseuri decente

Magnum Mysterium

anna-karenina_2012-1-1280x1024Anna Karenina, regia: Joe Wright, 2012

Alexei Karenin tocmai a aflat că soția sa poartă copilul altuia. Pe scena goală a unui teatru pustiu, în lumina unui palid reflector, el se întreabă: „Ce am făcut ca să merit asta?” O interogație plasată cu finețe de regizorul Joe Wright în plină metaforă a „lumii ca teatru”. O interogație ce cheamă în față sensul vieții, misterul iubirii, strigătul suferinței – fără a primi răspuns. Karenin e învăluit de întuneric.

Un prieten îmi spunea că ceea ce e frumos în perspectiva creștina asupra vieții este că oricând te poți mântui. Fără îndoială. Însă oricând poți să și cazi. Întrebarea lui Karenin este, cred, legată de taina libertății omului și a întregii creații. „Ce am făcut ca să merit asta?” Un răspuns grăbit ar suna: „Nimic. Nici nu ai făcut nimic și nici nu meriți asta.” Pico della Mirandola scria că omul are libertate absolută, fie de a se îndumnezei, fie de a se transforma în bestie. O întrebare neliniștitoare ar fi: Știm de ce omul se poate îndumnezei – doar el așa a fost creat – dar de unde vine capacitatea de a face rău și de a distruge tot? Libertatea e într-adevăr neliniștitoare: ea este condiția ascensiunii infinite în dumnezeire, dar și condiția ieșirii complete din lumină, ca un fir de praf ce pare că dispare atunci când nu mai e luminat de o rază de soare.

Se pot spune multe despre căderea Annei, dar, înainte de observa condițiile particulare, merită să medităm mai adânc asupra libertății și fragilității omului, ca principale cauze ale binelui și răului din om. Anna Karenina, în fond, e o fire nobilă care salvează căsnicia fratelui ei. O îndeamnă pe cumnată să-și ierte soțul infidel,  explicând că trebuie să fie lucidă în legătură cu pasiunile necontrolate ale oamenilor. Călătoria a îndurerat-o nespus, fiind prima dată când se despărțea de fiul ei, Serioja. Tentația aventurii sau răceala căsniciei nu explică tot – altfel toată lumea ar cădea. E acolo ceva spontan, lipsit de explicație sau de o determinare mecanică, o oscilație extrem de sensibilă, o instabilitate definitorie pentru ființa umană.

Libertatea omului e permanent însoțită de o umbră sau, mai corect spus, libertatea însăși pendulează permanent între lumini și umbre. Între lumini și false lumini. Creștinismul cântă mereu elogiul creației, proclamând întreaga ființă finită ca fiind bună. Noi curente ale teologiei au recuperat înțelesul sacramental al trupului, sexualității, pasiunii, descoperind în atracția dintre bărbat și femeie o poartă către noblețe, o „ucenicie” a sufletului în drumul său către unirea cu Dumnezeu. Numai așa putem înțelege de ce acest sentiment e atât de puternic, aduce atât de multă fericire dar și atât de multă mizerie atunci când e pierdut: pentru că originea și scopul său este Dumnezeu. Cu el ai acces la iubirea din interiorul Sfintei Treimi. Fără el simți ceva din starea de abandon absolut, din căderea în neantul rece al absenței lui Dumnezeu.

Dar acest discurs al creștinismului este partea vulnerabilă în care poate primi lovitura de grație. Nu doar pentru că oamenii pot folosi acest elogiu pentru justifica pasiuni trecătoare, ci dintr-un motiv ce lasă loc unei adânci perplexități: căderile noastre vin, cel mai probabil, din impulsuri nobile. E ușor să observi, privind lumea, că el și ea se iubesc și întemeiază o familie pentru că, în adâncul sufletelor, fără să o știe, ei îl caută pe Dumnezeu iar El, prin această iubire, îi caută pe ei. Dar dacă, după căsătorie, unul din ei cunoaște pe altcineva „în chip minunat”, vreun el cu suflet nobil, talentat „eseist”, editorialist, voluntar în Africa sau vreo ea ce locuiește singură într-o mansardă, înconjurată de cărți puse dezordonat pe jos, sensibilă, pasionată de teatru și Tarkovski – atunci nu îl mai caută pe Dumnezeu?

La fel, pe scena istoriei, ideologiile nu pleacă tot de la impulsuri nobile – dreptate, egalitate, păstrarea tradiției, prețuirea naturii, libertate? G.K. Chesterton scria că lumea modernă nu e malefică, ci prea bună. Este o lume în care nu doar viciile au fost lăsate libere, ci și virtuțile. Răul provine din faptul că aceste virtuți acționează dezlânat, incoerent, fără armonie, unde și când nu trebuie. Egalitatea se ciocnește cu libertatea, libertatea cu moralitatea, iubirea cu  dreptatea. Creștinismul ne învață că nimic din ceea ce avem – trup, pasiuni, memorie, conștiință, voință – nu e străin, venit cumva „din afară”, rău și că toate acestea au rolul de a ne duce către viața veșnică. Dar iată că tot ele ne pot duce la pierzanie. A ofta după „ceva mai mult”, după „iubirea absolută”, dreptate, „the change we believe in” e o chemare care pleacă din ceva adânc, nobil, este trăsătura fundamentală a omului ce aspiră către infinit.

Într-un anumit sens, când cineva se scuză spunând: „așa erau vremurile, noi aveam intenții bune, am crezut că războiul fusese criza finală a capitalismului”; „păi nenorociții ăștia ne-au tăiat salariile și pensiile; plus că ăla n-are față de președinte”; „trebuia cumva să oprim catastrofala creștere demografică, oamenii de știință au prezis că…” și, în sfârșit, „îmi pare rău, m-am îndrăgostit de ea, n-am vrut să se întâmple asta”; „nu mă mai simțeam împlinită în această căsnicie, eu am încercat o vreme de dragul copiilor, dar nu s-a mai putut;” nu te poți grăbi cu un răspuns furios, ci ar trebui mai degrabă să meditezi asupra adâncurilor omului. Ingmar Bergman, în „Through a Glass Darkly” a intuit ceva: femeia care îl așteaptă pe Domnul are, în schimb, viziunea unui păianjen uriaș care încearcă să o posede. Omul așteaptă permanent absolutul, dar deschiderea lui poate invita în casă un monstru. Oftăm permanent după ceva mai mult, după infinit, poezie, desăvârșire pentru că inima noastră e permanent neliniștită până când se va odihni în Domnul (Sf. Augustin), dar neliniștea ne poate aduce și într-o fundătură.

Desigur, acest text ar putea deveni „preachy”, continuând moralizator cu analiza motivelor impure ale Annei, iar apoi cu o soluție pentru dilema subiectivității pe care am schițat-o mai sus: s-ar putea spune, că singurul mod de a califica moral aceste aspirații este de a găsi un adevăr obiectiv, un adevăr al trupului, persoanei, iubirii conjugale, al cauzalităților istorice, politicului. Numai astfel vom putea decide când o dorință este legitimă. „Biserica ne spune că…” Dar nu acum.

În schimb, să contemplăm un mister – și încă unul mult mai mare decât cel al persoanei umane și al acțiunilor acesteia. Este un bine firav, discret ca o șoaptă, blând, insistent, permanent, neașteptat, care se infiltrează în tablou. Finalul filmului îl arată pe Konstantin Levin privindu-o uimit pe soția sa, prințesa Kitty, care acceptase viața la țară și să îl îngrijească pe fratele lui Levin, Nikolai, în ultimele sale momente, alături de partenera acestuia, o fostă prostituată. Copilul lui Levin și Kitty este ca o lumină în întuneric, speranța ce dă sens unei existențe zguduite de povestea Annei Karenina, fructul unei iubiri ce a înflorit ca în povești, neașteptat. Pe o pajiște, Alexei Karenin parcă primește răspunsul pe care îl căuta în întunericul teatrului vieții: alături de Serioja, este și micuța Ania, fata Annei și a lui Vronski. Îi îmbrățișează pe amândoi, el, soțul plictisitor, ocupat mereu cu politica, sobru, lipsit de tandrețe. Cel care a iertat până la capăt.

Iar Anna? Ea moare cerând iertare Domnului. Vastul mister cuprinde acest tablou, sigur, impasibil, personal. Privind-o pe soția sa, Levin nu poate sau nu vrea să îi spună ce descoperise. Karenin nu primește nici el un răspuns direct. E ceva care le scapă tuturor, inundând lent, irezistibil, mângâietor adâncul neliniștit al omului. Vastul mister, delicat ca pașii micuței Ania prin iarbă, este speranță și reconciliere.

Anunțuri

5 comentarii la “Magnum Mysterium

  1. andrei
    Ianuarie 24, 2013

    Domnule Alin Vara, constat va pana si in aceasta analiza ati reusit sa strecurati o mostra din simpatiile dvs. politice. Chestia ca atunci cand spunem ca „nu are fata de presedinte” ar trebui sa ne mai gandim. Asta suna ca in chestia aia cu comunistii: va facem binele cu forta, fie ca vreti fie ca nu vreti, ca voi sunteti prosti si nu stiti ca trebuie sa va taiem pensii, salarii si chiar sa mai si muriti ca sunteti prea multi.
    Asa ziceau si comunistii: spre bine prin rau.
    Pentru ca orice om cu sufletul intreg isi da seama ca omul despre care spuneti singur ca nu are fata de presedinte chiar nu are. Si ca nu e altceva decat o lichea care tot timpul a dat din coate si s-a descurcat. A fost comunist si securist cand a trebuit, a devenit capitalist cand a trebuit, a fost de stanga cand a meritat si a trecut intr-o noapte la dreapta cu tot cu partid cand a fost cazul.
    Pentru mine asta spune tot. Si mai e ceva: presupun ca v-a placut tare mult cand l-a terfelit pe regele Mihai. Dupa basismul pe care il afisati, se vede ca da.
    Dar sunt obisnuit cu cei care predica crestinismul si austeritatea si se indoapa , vorba dlui Mircea Platon, cu burse Nec-Wolkswagen si cu piscoturi de ambasada straina.
    Sa fiti sanatos d-le Vara. Si la multe comentarii cu substrat politic.

    • Alin Vara
      Ianuarie 24, 2013

      Domnule Andrei,

      Ca să rămân în spiritul acestui text, voi sublinia mai întâi că antipatia față de președinte și fostul guvern pleacă dintr-o aspirație legitimă: oamenii au avut intenții bune, au simțit că le-a fost răpită demnitatea și au căutat alternative. Ce m-a fascinat aici este adâncul neliniștit al sufletului care caută întotdeauna ceva peren, mai mare decât un simplu om, permanent, valori ca libertatea, egalitatea, dreptatea. Nu am vrut să intru în detalii și să vedem cum putem judeca opțiunile omului, gândindu-mă că există Cineva care nu spune „Ai greșit, meriți să plătești!”, ci „Pace vouă!”, Cineva care ceartă mările (interioare) și le spune să tacă.

      Sigur că putem muta discuția în plan mundan, dar știți că ne vom certa la nesfârșit. M-au enervat multe lucruri la actualul președinte, am și scris despre asta. Consider însă cu totul regretabil ca un popor să-și vândă libertatea și demnitatea, să accepte înfrângerea statului de drept de către o bandă de iresponsabili pentru că s-au tăiat salariile și pensiile sau pentru că intelectualii sofisticați au decretat că cineva „n-are față de președinte”, nu e ca „Brătienii și alți oameni de seamă” și, în general, că nu e genul de politician european arătos, șters, fricos.

      Când oamenii dintr-un colegiu îl resping pe un om imobilizat în scaun cu rotile și îl aleg pe Voiculescu sau când academicianul Dinu Giurescu se aliază cu același binefăcător, nu prea mai poți invoca salariile, pensiile și vechea Românie. Sau poți, dacă accepți oferta Inchizitorului: pâine (salarii și pensii), miracol (mall-uri, glamour de Centru Istoric, recepții la Ateneu în onoarea Casei Regale, „carte, ceai, muzică, dichis”), putere ( „7,4 milioane de români au votat…”).

  2. andrei
    Ianuarie 24, 2013

    Stati putin ca nu e chiar asa.
    Eu NU sunt un fan al lui Voiculescu. Nici pe departe. A fost un securist.
    Dar cu ce e mai bun Basescu ca Voiculescu?
    Au nu a furat si Basescu? Va aduc aminte de dosarul Flota, casa din Mihaileanu, dosarul Alro si multe alte dosare. Nici nu are sens sa mai pomenim ca e veche discutia.
    Au nu a fost si Basescu securist?
    Ba bine ca nu.
    Atunci care e diferenta? Nici una.

  3. andrei
    Ianuarie 24, 2013

    Si ca o completare, apropos de statul de drept. Nicicand in Romania statul de drept NU a fost mai batjocorit si calcat in picioare decat ca pe timpul lui Basescu.
    Si ghiciti de cine: chiar de Basescu si de sleahta lui de lupi hamesiti.
    Basescu NU are nici o treaba cu democratia si statul de drept.
    Sa va aduc aminte cum era si sef al guvernului si cum controla serviciile secrete?
    Sa va aduc aminte cum erau trecute legile importante, fara vot in parlament, ci doar prin asumarea raspunderii?
    Sa va aduc aminte ca Boc nu era decat o marioneta in mainile lui?
    Sa va aduc aminte cum a procedat cu Raed Arafat si cate mai cate?
    Sa va aduc aminte in ce fel a ajuns Elena Basescu europarlamentar ?
    Ce stat de drept domnule Vara?
    Ma faceti sa rad.
    Statul de drept a fost violat sistematic de Basescu si acolitii lui timp de 8 ani de zile.
    Eu sunt monarhist. Nu am treaba cu cloaca politica.
    De votat am votat PNT pana in momentul in care a ajuns la remorca PD-ului.
    Actualmente, adevaratul PNT e reprezentat de Ciorbea si nu de Pavelescu si de ceilalti ticalosi din jurul lui.
    Si daca e sa vorbim de crestinism si de „pace voua”, apoi Dumnezeu ii iubeste pe toti, nu-i asa?
    Nu numai pe Basescu, dar si pe Ponta si Antonescu. Si chiar pe Iliescu nu?

    • Alin Vara
      Ianuarie 25, 2013

      Domnule,

      Chiar nu mi-am dorit să discutăm despre asemenea lucruri. Acesta e un blog despre credință și (un pic de) cultură.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Ianuarie 8, 2013 de şi etichetată , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: