Eseuri decente

Bunul Will Hunting

Într-un text recent mă întrebam: „Cum atingi un suflet al zilelor noastre?” Având în vedere că rațiunea te duce până la un punct nu foarte avansat (o varianta sau alta a argumentului contingenței lumii finite ce trebuie să se bazeze pe un principiu infinit – dar de unde știm că acesta e o persoană?) și, în orice caz, nu la Hristos sau orice altă manifestare a unei revelații istorice, scriam atunci că singura variantă rămâne povestea. Ar fi vorba chiar de acea poveste a Revelației care ar putea concura de la egal la egal cu orice altă poveste alternativă a existenței. Retorică, persuasiune, splendoare, un fel de „slăbiciune” a purei narațiuni în locul dialecticii, rațiunii riguroase, matematicii ucigașe.

Pe această linie, o completare: această poveste a Revelației poate atinge un suflet tocmai pentru că omul este conectat intim la sursa și scopul acesteia, adică la misterul Sfintei Treimi. Și, chiar cu riscul acuzației de „gnosticism”, putem spune, pe urmele Sf. Augustin, că ceea ce este mai real și propriu unei persoane se află în adâncul sufletului, în acea ultimă încăpere a castelului interior de care vorbea Sf. Tereza de Avila. Trupul, psihicul, intelectul sunt suprafețe expuse acestei lumi dezordonate, sunt primele care cedează. De aceea, adevăratul eu, misterul insondabil al fiecărei persoane e de căutat mai în adâncime. Iar acolo, dincolo de ultima ușă, în abisul ce se deschide surprinzător în fața călătorului, în întunericul strălucitor (da, chiar așa), se găsește infinitul dumnezeirii.

Dar putem gândi și altfel: dacă o poveste oarecare atinge mai adânc un om, înseamnă că ea este apropiată de substanța Revelației – și aceasta pentru că adâncimile sinelui se deschid către Dumnezeu. Aici e cheia: dacă ceva atinge în mod răscolitor o persoană – și producând, după acest prim șoc, mai multă seninătate, libertate în adevăr, noblețe – putem recunoaște aici scânteia delicată a divinului. „Rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, rãbdarea, bunãvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea, cumpãtarea.” (Gal. 5,22-23a)

Așadar, putem dezvolta ideea inițială: în lumea noastră, cea mai sigură cale de evanghelizare este să spui cu simplitate, până la capăt, povestea acțiunii lui Dumnezeu în istorie. Dar, tocmai pentru că această acțiune a fost credibilă prin existența focului divin din om, noi putem să mai spunem și alte povești, țintind exact acest foc din fiecare persoană. Mai sus, un exemplu: filmul „Good Will Hunting” (1997) spune povestea unui tânăr genial care învață să își depășească barierele sufletești și să accepte rolul unui bărbat matur, capabil de a primi și oferi iubire. Scena-cheie este cea în care Sean, psihologul său, îi vorbește lui Will despre violența la care fuseseră amândoi supuși de către tații lor. Sean simte însă că, în vreme ce el însuși depășise acest moment, Will era încă blocat în această „încăpere”. Și găsește cuvintele care taie până în adânc: „Nu e vina ta”. Se apropie de el și îi spune de mai multe ori: „Nu e vina ta.”, până când Will dă drumul întregii suferințe și izbucnește într-un plâns izbăvitor: „O, Doamne! Îmi pare atât de rău!”

Este o scenă minunată despre frumusețea și dificultățile vieții, dar și una cu un înțeles creștin: un exemplu perfect despre ceea ce putem face pentru oamenii ce par atât de puternici, având impresia că sunt nemuritori, cu o structură interioară voit elaborată și degajând o impresie de forță, dar de fapt extrem de fragilă, ascunzând o suferință tăcută. Ei bine, adevărata iubire se manifestă spunându-le acest tip de poveste, niște cuvinte simple, umile care închid în ele adevărul despre om. De aceea, acest „Nu e vina ta” repetat obsesiv mi se pare atât de creștin: Will se învinovățise degeaba pentru acele suferințe pe care nu le cauzase și care loveau întreaga familie, iar această falsă culpabilitate îl oprea de atunci să dezvolte orice tip de atașament, pentru că un eșec i-ar fi activat din nou acel teribil sentiment de vinovăție. Și poate că, într-adevăr, creștinismul, deși pune accent pe responsabilitatea individuală, inundă această povară cu iubire,  proclamând adevărul adânc al fiecărei persoane. În scena iertării lui Petru, întâlnim o eliberare mai profundă, într-un caz în care cel vizat era cu adevărat vinovat: Hristos nu îl acuză, nu îi aduce aminte de tripla lepădare, ci îl întreabă: „Mă iubești?”. Ca și cum El ar fi spus, implicit, că răul făcut de oameni și suferința care ne lovește fără vină sunt doar dereglări ulterioare, secundare în raport cu adevărul ontologic despre om. Ele nu ne aparțin în mod substanțial. În schimb, definitorie pentru om este capacitatea de a iubi.

Iată, așadar, Cuvântul ce continuă astăzi să răsune timid, chiar și într-un film american: Nu îți face probleme. Tu ești mult mai mult, iar Eu cred în tine. Păcatul, suferința, moartea nu îți aparțin. Nu este vina ta.

Să spunem această poveste.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Decembrie 28, 2012 de şi etichetată , .
%d blogeri au apreciat asta: