Eseuri decente

Simplitate

Nu voi muri, ci voi fi viu și voi povesti lucrurile Domnului. (Ps. 117:17)

Un prieten a găsit pe youtube o colecție de mărturii ale unor oameni de știință, filosofi și teologi (!) care vorbesc despre Dumnezeu. Toți sunt atei sau agnostici. Documentarul e înspăimântător. Răutate, suferință, tristețe, aroganță. „Asta au făcut mereu teologii: au inventat o poveste cu care să acuze omenirea. Dar de ce trebuie totul să aibă un scop?”; „Sunt convins că teoria mea nu exclude existența lui Dumnezeu, dar face din El o ființă de care nu este nevoie”; „eu încerc să ofer o explicație naturală pentru funcționarea sinelui; there is no soul or spooky stuff”; „Doar un Dumnezeu monstruos ar face un copil să sufere pentru păcatul unor presupuși protopărinți”; „Toți arată către lucrurile bune din natură pentru spune că doar Dumnezeu le putea crea. Dar eu le-aș da exemplul unui copil din Africa ai cărui ochi sunt mâncați treptat de un vierme. Tot Dumnezeu a creat acel vierme?”; „N-am nimic cu religia, atâta timp cât nu se bagă în chestiuni publice. De pildă, am o problemă cu oamenii care invocă ideea lipsită de sens că un ovul fertilizat este o ființă umană sau care nu acceptă mijloacele contraceptive pentru a opri epidemia de HIV/SIDA”. 

Ce rămâne de adăugat? Am putea, desigur, să grupăm această varietate în câteva mari argumente: 1. atitudinea pozitivistă ce acceptă doar cauzalitatea eficientă, a cărei existență e demonstrabilă empiric ; 2. diverse variante ale materialismului și ale determinismului mecanic, „imanent”, impersonal („Totul e produs al evoluției, totul e o întâmplare etc.). La aceasta putem, nu-i așa, răspunde că și acesta e tot un tip de metafizică. Bine. 3. Felurite contestări istorico-critice ale autenticității Sfintei Scripturi. Aici chemăm în ajutor istoricii creștini. Prea bine. 4. Cel mai puternic argument: problema suferinței în lume. (De pildă, suferința din viața lui Darwin a avut un rol covârșitor în formularea celebrei sale teorii). Se poate vorbi mult. Putem observa, lucizi și, eventual, ironici, că cei mai mulți fac numeroase confuzii, cad în stângăcii logice, nu știu teologie, nu cunosc Biblia și cred că se luptă cu Biserica din sec. 16; mulți sunt formați cu imaginea post-nominalistă despre Dumnezeu ca voință pură acționând într-o lume lipsită de legi, rațiuni, finalitate; alții au rămas la stadiul unui calvinism sec care neagă orice demnitate și libertate a creaturii și face din Dumnezeu un tiran responsabil pentru orice, bine sau rău; Dumnezeu mai poate fi marele Ceasornicar, Arhitectul distant imaginat în sec. 17-18, devenit cumva inutil prin descoperirea legilor (unice) ale mecanicii și evoluției. Transcendența absolută (atât de „mare”, încât traversează chiar distanța ontologică față de creație, devenind și plinătate a prezenței) a lui Dumnezeu, conceptul analogic al ființei (a pleca de la minima constatare că nu aparține esenței ființelor finite faptul că ele există, că ele au ființă în grade diferite, niciodată în sens deplin – de aceea trebuie să existe ceva în care ființa și esența să coincidă, o sursă din care toate ființele să își primească ființa) par fi idei străine acestor oameni.

Dar am ajunge undeva dacă le-am spune aceste lucruri? Putem să îi înfrângem prin cunoștințe și abilități filosofice, să îi lăsăm mască, așa cum făcea Socrate cu interlocutorii, să îi vedem la picioarele noastre supuși forței argumentelor noastre? Nu știu. Poate.

Însă trebuie să ne gândim întotdeauna că există în această lume o ființă spirituală căzută a cărei inteligență este formidabilă. Ea arată o creativitate aparent debordantă, o agresivitate fără seamăn, o tenacitate uluitoare. Atunci ce-i de făcut? Cum să înfrângem prin propriile forțe această inteligență?  Să fugim în bibliotecă, să pierdem nopțile prin dicționare de limbi clasice, să ne ambiționăm să citim „toată filosofia”, să citim pe Sf. Părinți „din scoarță-n scoarță”? Observ tot mai mult o anumită naivitate, în special în lumea catolică, un „hei-rup” aristotelic-tomist care persistă în credința că, dacă înveți multă filosofie, vei putea demasca „erorile logice ale ateismului” și vei putea demonstra existența lui Dumnezeu în mod strălucitor, fără rest. Foarte bine, să facem și aceste lucruri, să pornim la luptă îmbrăcați în uniforme elegante și având arme strălucitoare, să-i facem praf. Dar vom învinge? Nu ne lipsește oare ceva, un lucru simplu de la care ar trebui să plecăm?

Ne luptăm cu minți pure, carteziene (eventual fără trup) sau cu persoane? Ce spun aceste convingeri despre sufletele lor? Aceasta e întrebarea care mă frământă:  cum atingi un suflet ale lumii de azi? Ești la o cafenea din București cu câțiva „tovarăși” din liceu sau cu foști colegi de facultate, actualmente doctoranzi, toți sănătoși, încrezători, feriți de mari suferințe,  cu certe abilități de relaționare în mediul academic, deja maeștri ai limbajului expose-urilor doctorale, veterani ai conferințelor, editori de carte („New Perspectives on… Perspectives”). N-au trecut prin multe – poate doar printr-o experiență amoroasă încâlcită- dar „știu” deja că n-are rost să îți faci iluzii în privința oamenilor. Sunt chiar creștini, merg la vreun „duhovnic al intelectualilor”, dar ei prescriu, ca niște adevărați cafeteria Christians, unde se poate „băga” Biserica și unde nu, ce se poate spune și ce nu, unde merge „discursul Bisericii” și unde nu. Visează la formule bicefale de genul „Roma-Bruxelles”, sau „Athos-Paris” care ne-ar permite să decidem ce e autentic și inserție târzie în Evanghelii, câte secole trebuie să facă Vaticanul pocăință pentru Cruciade și Inchiziție,  unde e granița dintre public și privat, cât poți să oferi și (mai ales) cât trebuie să primești într-o relație. Așadar, la această masă, ce îți rămâne de făcut după o combinație de tăceri stânjenitoare, invitații discrete la a schimba subiectul, zâmbete superioare? Cum poți vorbi unei persoane?

Printr-o poveste. Lumea semitică a ales întotdeauna concretul enigmatic în locul conceptului definitiv. Ce altceva ne rămâne de făcut după atâtea secole în care am fost prigoniți, batjocoriți, uciși, după atât de multe jigniri, după dezlănțuirea de furie a intelectualilor și ravagiile anului 1968, după acest val întunecat de cuvinte, argumente, demonstrații zdrobitoare, eseuri nimicitoare al ultimelor secole? Ce mai poți face într-o lume ce ne râde în față, atunci când suntem plimbați într-un car al rușinii, fiind scuipați, huliți, înjurați de milioane de cupluri cu trupuri și suflete stâlcite, de filosofi deliranți, astrofizicieni mulțumiți, istorici resentimentari, bătrâni desfigurați de furie și tineri dependenți de aprecieri pe facebook?

Atât: să spui o poveste. Biserica primară nu făcea mai mult. „Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni.” (Fpt 2:42) Înainte de apariția teologiei, înainte de chiar de scrierea Noului Testament, exista doar kerygma fundamentală: „Isus este Domn.” sau „Hristos a înviat.”  Oamenii se strângeau laolaltă și, într-o singură ceremonie, prezentau tot ceea ce mai târziu s-a separat artificial. A povesti viața, moartea și învierea Mântuitorului era un act liturgic desăvârșit prin Euharistie („faceți aceasta în amintirea Mea…”) , iar liturghia  era (și este) relatarea evenimentelor care ne-au mântuit.

Vreau să vă spun o poveste. Nu știu cum să o demonstrez, de fapt eu, în general, nu știu prea multe, dar am această singură poveste să vă spun. „Cu siguranță să știe deci toată casa lui Israel că Dumnezeu pe Acest Isus, pe Care voi L-ați răstignit, L-a făcut Domn și Hristos.” (Fpt. 2:36). Primele epistole pauline  conțin această poveste scurtă: „că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; și că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi; și că s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece. În urmă s-a arătat deodată la peste cinci sute de frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, iar unii au și adormit; după aceea s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat și mie.” (1 Cor. 15: 3-8) Scurt. Abia apoi au fost scrise Evangheliile, din această continuă experiență narativă, deci liturgică, din aprofundarea misterului Celui Înviat și din nevoia de a fixa în scris această experiență primară.

Și povestea a fost spusă mereu, acumulând și supunând limbajul filosofic grecesc (nu combinându-se cu acesta) până când Crezul a fost stabilit. Catehismul Bisericii Catolice este un document admirabil construit chiar pe baza acestui crez, explicitând fiecare punct. S-a vorbit mult și uneori inadecvat despre discursul lui Pavel din Areopag, dar lucrurile sunt destul de clare: stăpânindu-și disprețul față de zeii lumii păgâne (cf. Fpt 17:16), el îi flatează inițial pe cei prezenți: „Bărbați atenieni, în toate vă văd că sunteți foarte evlavioși…”) apoi continuă enunțând în câteva cuvinte doctrina despre creație (”Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea…), transcendența și, doar aparent paradoxal, proximitatea lui Dumnezeu,  abilitatea omului de cunoaștere a Creatorului ce decurge din radicala dependență ontologică  a lumii de El („El dând tuturor viață și suflare și toate… Ca ei (oamenii) să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem, precum au zis și unii dintre poeții voștri: căci al Lui neam și suntem.” Fpt 2:24.25.27-28). Dar la final el cheamă la pocăință și vorbește de mântuirea noastră și învierea lui Hristos. Scurt, cuprinzător, fără rezerve.

Ei bine, aceasta e povestea pe care trebuie să o spunem. Chiar dacă discursul lui Pavel este o demonstrație năucitoare de erudiție și profunzime teologică (el deschide niște piste care nici azi nu au fost epuizate), el trebuie reținut pentru curajul de a fi supus scandalului Crucii și Învierii toată înțelepciunea acestei lumi . Prin aceasta, cum scrie el în altă parte, s-a făcut „lepădătura” tuturor, „gunoiul lumii”. Poate așa înțelegem de ce, în fond, smerenia și curajul merg împreună: pentru că ai nevoie de smerenie și curăție a inimii pentru a avea forța interioară necesară împlinirii datoriei, dar și pentru că ai nevoie de curaj pentru a accepta prețul supunerii smerite față de Evanghelie. Iar acest preț este disprețul celorlalți, singurătatea, ratarea (după standardele false ale acestei lumi).

În plus, povestea este singurul mod de a prezenta mesajul creștin în mediul cultural postmodern: după critica recentă a rațiunii ca instrument cu o forță nelimitată de a înțelege (și transforma) realitatea, după critica vehementă (Barth, von Balthasar) a încercărilor de a crea o filosofie a religiei, plecând tot de la cunoașterea naturală, pentru a crea un „teren comun” în care să putem discuta liniștiți (fără „ceea ce ține de credința ta particulară”, adică fără Hristos și Revelație), a răsărit oportunitatea/necesitatea de a prezenta mesajul creștin în toată forța sa, incluzând și depășind teologia naturală, gravitând în jurul aceluiași punct: Revelația lui Dumnezeu în Isus Hristos. Creștinismul este din nou liber de a se prezenta pe sine ca retorică și nu ca dialectică, ca propunere și nu ca impunere prin forța evidenței.

Înțelegem astfel și de ce liturghia continuă să fie etalonul comportamentului nostru și sinteza (nu dialectică, ci permanent deschisă misterului!) întregului mister al creației, naturii, istoriei: în liturghie aflăm Cine este Dumnezeu, ce este omul și ce a făcut Dumnezeu pentru om. În liturghie auzim din nou povestea spusă de primii apostoli, primim roadele mântuirii și înțelegem că, în fond, creația este strălucirea, muzica slavei Sale, icoană a dumnezeirii, loc în care marele Preot-Hristos a venit să locuiască, mireasa pentru care El a mers până în adâncul morții pentru a o salva.

Iar dacă vom rămâne singuri la cafenea, să nu ne descurajăm ci să ascultăm îndemnul „stăpânului casei”: „Ieși îndată în piețele și ulițele cetății, și pe săraci, și pe neputincioși, și pe orbi, și pe șchiopi adu-i aici.” (Luca 14:21) Căci, într-adevăr, primii invitați s-au scuzat: unul a spus că și-a cumpărat pământ, altul – cinci perechi de boi, iar al treilea își luase femeie. Să le spunem atunci o poveste frumoasă săracilor, neputincioșilor, orbilor și șchiopilor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Noiembrie 29, 2012 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: