Eseuri decente

Sfidarea

The Tree of Life, 2011. Regia: Terrence Malick

Pe terasa institutului teologic din Cluj. O zi de reculegere în care ni s-a propus să medităm asupra câtorva texte biblice. Am ales Luca 12:49: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins.” Ca de obicei, mă concentrez cu dificultate iar șirul gândurilor curge greoi, cu sincope și numeroase „paranteze” ale imaginației. E răcoare, mă zgribulesc într-un hanorac vechi, dar soarele începe să îmi încălzească spatele. Trupul e ostenit iar versetul strălucește supărător, arzător, fără a-mi da posibilitatea de a înțelege prea multe, luminând însă treptat întunericul inimii. Obișnuita reacție de a fugi, de a schimba subiectul, mă neliniștește. Mă plimb agitat pe terasă. Valuri de melancolii, amintiri incontrolabile, resturi de orgoliu izbucnesc tot mai intens, pe măsură ce introspecția avansează. Cobor în adânc înarmat cu acest verset, ținându-l ca o făclie, iar umbrele continuă să șoptească;  se ascund, apoi revin brusc în spate, chemându-mă… altundeva, într-un loc mai comod, călduț, mort. „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” Foc… foc… cineva dorește aprinderea acestuia dar nimeni nu se oferă, iar El rămâne singur. „Cât aș vrea să fie acum aprins…” Dar gândurile nu ajung prea departe.

Și atunci văd o pisică. Merge agale, se cațără pe gard și observă ceva într-o creangă. Devine atentă și se apropie. Întinde o labă și începe să scotocească printre frunze. Nu, nu se oprește prea curând. Are treabă, e teribil de ocupată. O alta devine și ea curioasă și se uită de la distanță, dar e deranjată de o muscă. Cealaltă continuă operațiunea între aceleași frunze; nu poate rezista, trebuie neapărat să vadă ce e acolo, să rezolve problema. Se aude vag foșnetul blând al frunzelor. Văd din spate capul pisicii, iar urechile orientate înainte îi dau o înfățișare sobră, de inginer aplecat asupra planșei de lucru. Deasupra, trec leneș niște ciori. Observ și un mic conflict: una urmărește o pasăre pe care nu o pot identifica. Ce-o avea cu ea? Îmi aduc aminte de inteligența formidabilă a ciorilor și îmi închipui cum se vede lumea de la înălțimea lor. Bătrâna cioară… cine ar fi crezut că e atât de inteligentă?

Într-o curte apropiată de atelierul pisicilor apare o fetiță. 5, 6, 7 ani? Nu îmi dau seama. Caută ceva. Se plimbă prin curte, privește printr-un tufiș. Nimic. Nu găsește  Apoi începe să imite o găină. Oare asta căuta? În sfârșit, găsește câteva, dar, din fericire pentru ele, erau închise în coteț. Fetița încearcă  să le sperie. Găinile par ușor dezorientate.

Izbucnesc într-un râs curat, liniștit, ca un acord final dintr-o simfonie sau ca intonarea unui „Amin” la sfârșitul unei liturghii. Foc… dar un foc atât de blând și bun! Îmi dau seama că m-am întâlnit cu o frumusețe liberă față de impresiile mele, imună la complicațiile meschine ale sufletelor noastre, atât de mare. Imensă, infinită. Pentru o clipă,  închipuirea îmi urcă dincolo de „stihii”, timp și spațiu, adâncuri și înălțimi, dincolo de nesatisfăcătoarea idee de „ființă”, către o Frumusețe ce a întins mâna către noi.

David Bentley Hart: Frumusețea are ceva sfidător, o ușurătate nepăsătoare cu care traversează istoria, vizibilul, universul. Ea apare și în momente de absurd, de suferință inimaginabilă, în ciripitul unei păsări din apropierea camerelor de gazare, într-o pisică ce se joacă lângă mormântul proaspăt al unui copil, în razele de soare care îl scaldă pe cel prăbușit. Ce este frumusețea? De unde vine ea, atât de îndrăzneață, fără pic de înțelegere față de tragediile noastre? Stau și privesc abătut în zare, mi-e rușine de mizeriile mele, dar lumea se învârte și fără mine. Lumea e frumoasă și fără mine. „El face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Mt. 5, 45)

Mitropolitul Antonie Bloom comentează strigătul „Răstignește-L!”, din Săptămâna Patimilor: mulțimea l-a primit pe Iisus cu „Osana Fiului lui David!”. Se așteptau să-i elibereze de romani, să instaureze pacea, să aducă prosperitate și să rezolve problema suferinței. El trebuia să fie activ, un Vodă năprasnic, mână de fier, care să aducă toate fericirile posibile. De fapt, trădarea era deja pregătită prin aceste aclamații. Nu înțeleseseră nimic, decât că El a venit în chip ridicol de pașnic, împotriva așteptărilor ce schițaseră imaginea unui Mesia triumfător. Atunci când el nu face nimic din cele așteptate, ei încep să îl urască. „Răstignește-L! Răstignește-L!”

Frumusețea înșală aproape întotdeauna așteptările. Ne-am aștepta ca tot universul, ba chiar și Dumnezeu, în esența lui divină, să participe, să sufere împreună cu noi. Dacă nu se întâmplă asta, e ceva în neregulă cu această lume. O tragem la răspundere, găsim vreo explicație metafizică totală (totul e unu/totul curge/totul e ruptură și diferență/) și ne scufundăm în resentiment. Iar când ne lovim de sfidătoarea frumusețe, devenim brusc lucizi, istorico-critici, pozitiviști și scriem teze în care totul e challenged, revisited, văzut din altă perspectivă. Suntem noii gnostici, leneși, post-moderni, mici, răi. Cerem, cu alte cuvinte, răstignirea frumuseții.

Ce este frumusețea? Ea este libertate și transcendență, deci iubire. Dincolo și, simultan,  pretutindeni se află Altceva, o seninătate liniștitoare, o sursă continuă de lumină ce se încăpățânează să transmită lumii căzute o iubire arzătoare, constantă. Aflăm curând că frumusețea are un chip, e Cineva. Iar  acest chip nu e întunecat, nu face parte din ambiguitățile noastre, n-are nicio legătură cu ele. Doar el există prin sine, în mod esențial, restul e doar umbră. Frumusețea liniștește, te mângâie mai bine decât orice mamă și te duce de mână mai departe decât orice tată. Frumusețea iartă, frumusețea râde, frumusețea ne va odihni, unchiule Vania. Scrutând toate minunățiile acestei lumi, toată arta, toată natura cu pisici preocupate, urși sobri, ciori melancolice, platani luminoși, ne apropiem de sursa tuturor, de foc. Și, cu puțină îndrăzneală, privind în acea direcție, așteptând până ce ochii ni se obișnuiesc cu lumina, deslușim treptat silueta unui mânz de asină pe care se află Cineva.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Noiembrie 3, 2012 de şi etichetată , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: