Eseuri decente

Ochii aristocrației

Hedda Gabler, de Henrik Ibsen. Regia: Andrei Șerban. Teatrul Maghiar din Cluj

Cine îl preferă pe Apollo? Și cine pe Dionysos? Hei, iubitori ai aristocrației! Și voi, istoricii șarmului discret al burgheziei, vă rog, ieșiți în față! Aaa, dragi intelectuali, ce onoare să vă avem printre noi (sst, faceți loc, aaașa, un scaun pentru domnul critic literar, oooo clipă, foarte bine…)! Domnule filosof-iubitor al Absolutului, ați sosit! Poftim? Să am grijă de ochelarii de soare? Sigur, sigur! Nu, n-avem Bach… doar compozitori americani. Hey, bună! Ce mai faci? Arăți bine cu eșarfa asta! Ai terminat doctoratul în semiotică, hermeneutică și cogniție? Nu faci un post-doc despre viața lui Ronald Reagan?

Henrik Ibsen, o voce profetică: elanul „aristocratic”, estetizant, apolinic/dionisiac (măști ale aceleiași metafizici a totalității zdrobitoare) duce la moarte. 1890. Hedda Gabler este prinsă într-o căsnicie lipsită de perspective. Soțul, Jörgen Tesman, e un „copil mare” ce țopăie ca un cangur în momentele când nu scrie despre istoria civilizației. Hedda îl iubește (sau îl iubea) pe Lövborg, un profesor genial, tot de istoria civilizației, care abia își revenise din dependența de alcool. El însă urma să concureze împotriva bietului soț al Heddei pentru același post de profesor universitar. Manuscrisul noii cărți a lui Lövborg ajunge, după o noapte de beție și desfrâu, în posesia doamnei Tesman. Destinul tânărului scriitor e în mâinile ei.

Drama: Educată în spirit conservator, pentru ea nu se pune problema unei aventuri sau a ruperii căsniciei. În plus, interesele financiare o forțează să îl susțină pe Jörgen în efortul său de a câștiga postul de profesor. Ar fi urmat serate, baluri și câștigarea unui rol de onorabilă patroană a artelor și a inițiativelor caritabile din regiune. Până aici, idealuri comune. Dar Hedda vrea mai mult. Ea este fiica generalului Gabler, cel care o învățase să fie un spirit liber, aristocratic, să oscileze cu grație între Apollo și Dionysos, să caute frumusețea cu orice preț, însă nu doar în artă, ci și în întreaga viață: deformând destine, călcând peste oameni, înscenând tragedii cât mai grandioase și mai elegante. Cine credea că nobilii au dispărut, se înșela. O, nu, ba chiar s-au întors cu un cadou otrăvit: nu se mai mulțumesc să imite realitatea și să-i găsească frumusețea ascunsă. De acum, ei spun ce este și ce trebuie să fie realitatea. Iubitorii sublimului, hegelienii pompoși, proaspăt informați asupra noilor propuneri pentru ingineria socială, adepții flegmatici ai rasismului de salon și ai colonialismului cu Biblia-n mână – ei sunt plictisiți de moarte. Trebuie să experimenteze, să flirteze cu diavolul și haosul, să trăiască „la limită” și să redeseneze (în sânge) oamenii și istoria conform standardelor tragediei, operei wagneriene și ale frumuseții respectabile. Nu contează ce faci; important e ca acel lucru să fie drăguț, onorabil, nobil, armonios sau- revers al medaliei- sublim, romantic, declamator, expresionist, nebun.

Dacă Lövborg nu se întoarce „cu frunze de viță în păr” de la petrecerea sfârșită la bordel, atunci Hedda trebuie să găsească alt sfârșit pentru el. Unul demn de poveste, sinteza sintezelor, ultimul zdrăngănit al lacătului dialectic, împlinirea la care au visat criticii literari, puriștii esteticului și studentele visătoare. Îl lasă așadar să creadă că manuscrisul „Istoriei civilizației” e pierdut și îi face cadou unul din pistoalele de cavalerie ale generalului Gabler. „Să mori frumos și demn, cu un glonț în tâmplă!” îi spune ea în loc de „adio”. Numai că, într-un ultim moment de luciditate, Lövborg dă o palmă acestor idealuri: se împușcă în toaleta unui bordel. Și nu în tâmplă. Nici în piept. Nici măcar în burtă. Ci mai jos.

Andrei Șerban refuză lectura feministă a piesei lui Ibsen și nu vede în Hedda o eroină a luptei de emancipare a femeilor. Regia sa șlefuiește fin mesajul lui Ibsen și lasă loc ambiguităților, permițând mecanismului tragediei să funcționeze. Hedda e nehotărâtă, bântuită de fantoma tatălui (un tablou agățat pe o oglindă, adică o dublă reflecție…), măcinată de prăbușirea vechilor idealuri și de mediocritatea ce o înconjoară. Se sufocă, dar va răspunde cu ceea ce mai are: o viziune bolnavă asupra frumosului și eroismului. Piesa curge frumos, cu treceri line de la comic la tragic- să fie aceasta o încercare a lui Șerban de a reconstitui teatrul lumii? Nu e prima dată când observ în opera sa această schiță înduioșătoare a ființei umane: copilărie și îmbătrânire prematură, inocență și demonism, avânt către Bine și condiționare. Muzica e aleasă din repertoriul american al anilor 1940-1960. Avertismentul lui Ibsen e plasat în vremuri de avânt istoric. Oricând și oriunde ai porni mecanismul tragediei, el funcționează. Dar mereu împotriva celor seduși   de el atât de mult încât vor să îl stăpânească. Îmbrăcată în uniformă de general, Hedda e cu fața lipită de un geam, cu ochii larg deschiși. Se împușcase în tâmplă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 28, 2012 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: