Eseuri decente

Psalmistul căzut


Idiotul, după F.M. Dostoievski. Regia: Anna Stigsgaard, Teatrul Național din Cluj.

Este Prințul Mîșkin un chip al lui Hristos? Poate doar într-o analogie extrem de generoasă, văzută „ca prin ghicitură”. Dar mai degrabă, nu. Nu încă. Este el un nebun întru Hristos? Da, însă unul aflat în primele faze ale devenirii, în care demonii eșecului îl bântuie stăruitor. Este el un sfânt? Nu știu.

Regizoarea daneză  Anna Stigsgaard filtrează, inevitabil, foarte mult din romanul lui Dostoievski, propunând o cheie legitimă și puternică de lectură: După mulți ani petrecuți într-un sanatoriu din Elveția, Mîșkin se întoarce într-o societate rusă debusolată, măcinată de pasiuni, obsesii, resemnare, lăcomie. „Frumusețea va salva lumea” le spune el tuturor. Dar, evident, nimeni nu ascultă. Nastasia Filipovna este amanta unui om bogat și are sufletul stins de cinism și de abuzurile la care a fost supusă în copilărie de către același om. Îi consideră pe toți cei din jur niște câini pentru că respectul de sine e distrus: schița unei boli spirituale clasice. Vânată de alți doi bărbați- de Ganea, un om care „e în stare să îi taie altuia beregata pentru un pumn de bani” și de Parfion Rogojin, un om năvalnic, violent, obsedat de Nastasia, convins că o poate cuceri cu 100.000 de ruble.

Prințul le vorbește tuturor despre frumusețe, despre iubirea sa pentru copaci, despre bunătatea din fiecare om. O iubește cu inima curată pe Nastasia, crede în ea, încearcă să o ridice din abis spunându-i că ea este mult mai mult decât niște ruble, mult mai mult decât trecutul ei, că este, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat, frumoasă și pură. Nastasia simte în el diferența, simte că el vine din altă lume și că nu are nevoie decât de un salt de credință pentru a prinde mâna pe care acesta i-o întinde și  a fugi împreună către… mântuire. Dar inerția e prea mare. „Tu ai nevoie de o dădacă, nu de o nevastă” îi spune ea, și acceptă cererea în căsătorie a lui Rogojin din aceeași dorință de a da o palmă întregii lumi prin auto-distrugere.

Și Mîșkin eșuează. O altă femeie care îl iubea fără speranță o umilește public pe Nastasia, iar Prințul, fiind de față, nu e capabil de un răspuns adecvat. Sensibilitatea excesivă îl blochează. Nastasia îl iubea și îl ura pentru această iubire, pentru că era atât de diferit, pentru că lumina pe care o el o purta o rănea profund și îi dezvăluia slăbiciunile și mizeriile. Dar acum e rănită cumplit de inadecvarea prințului.

Iar Anna Stigsgaard ne poartă în lumea esențelor, a dramei universale a omului. Cântece vechi rusești și universul oniric plin de copaci al prințului ridică narațiunea într-o altă dimensiune. Vis? Realitate? Fidelitate față de roman? Contează? Nastasia fuge în brațele lui Mîșkin și eternitatea e cu noi. „Iubitul meu, iubitul meu!”, răsună șoaptele ei frânte de emoție. Figuri întunecate ce cântă răscolitor organizează o mică nuntă pentru cei doi, însă totul e sarcasm și violență. Destinul nu e în mâinile lor, iar nunta se dovedește a fi o farsă, un început de înmormântare. În lumea aceasta, Nastasia e ucisă de Rogojin. Prințul, distrus de crize de epilepsie, e mângâiat de aceleași figuri care „se ocupaseră” de nuntă.

Există în Psalmul 37 o atmosferă crespusculară, la limita speranței. Este drama unui om care a încercat să fie drept înaintea Domnului și să facă bine dar care s-a confruntat cu un eșec oarecare. Sfâșierea interioară provine din mustrările de conștiință pe care le simte în fața lui Dumnezeu dar și din furia trezită de batjocura celorlalți, a oamenilor care se bucură de căderea unui om al lui Dumnezeu pentru fi din nou convinși de inutilitatea credinței și a virtuții.

Prietenii și vecinii mei în preajma mea s-au apropiat și au șezut; și cei de aproape ai mei departe au stat/ Și se sileau cei ce căutau sufletul meu și cei ce căutau cele rele mie grăiau deșertăciuni și vicleșuguri toată ziua cugetau.

Psalmistul știe că a fost bine intenționat, dar că e singur în această lume.

Cei ce îmi răsplătesc rele pentru bune mă defăimau, că urmam bunătatea.

Asaltul exterior este o provocare, iar omul nostru încearcă să avanseze pe calea sfințeniei și să nu răspundă răului cu rău.

Iar eu ca un surd nu auzeam și ca un mut ce nu-și deschide gura sa./ Și m-am făcut ca un om ce nu aude și nu are în gura lui mustrări.

Miza este de a nu oferi argumente potrivnicilor credinței. Dar psalmistul e slăbit de propriile (nenumite) greșeli, de căderi repetate, remușcări.

Nu este vindecare în trupul meu de la fața mâniei Tale; nu este pace în oasele mele de la fața păcatelor mele. Că fărădelegile mele au covârșit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine… Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea, și lumina ochilor mei, și aceasta nu este cu mine.”

La sfârșit, având în față un viitor incert, omului nu-i rămâne decât speranța și nădejdea în Dumnezeu. Cine este, așadar prințul Mîșkin? Poate că acest psalm schițează un chip apropiat: este omul cu intenții bune, aflat pe calea sfințeniei, dar încă (și până la sfârșitul vieții) imperfect, sensibil, uneori oferind răspunsuri inadecvate, părăsit de oameni. Și plângând amarnic după un om pe care l-a pierdut, pe care nu l-a putut salva. Neputincios, chinuit de remușcări. Atât de puțin un idiot. Atât de mult un om lucid.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 5, 2012 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: