Eseuri decente

Joc frânt

Sommarlek/Summer Interlude, 1951. Regia: Ingmar Bergman

O balerină lipsește de la repetiții. „Marie! Marie! Unde este Marie?” întreabă toată lumea, iar aceste cuvinte capătă o reverberație plină de semnificații. Marie este, nu-i așa, în cabina de machiaj. Dar mintea ei este deja în altă parte.

Tocmai a primit jurnalul primului iubit din adolescență. Urmează un lung interludiu în care Marie se plimbă, pentru câteva zile pe insula unde a trăit acea iubire, călătorind printre amintiri. Și câtă grație izbucnește în acest al treilea film al lui Bergman, dar primul în care, conform propriei mărturii, a fost cu adevărat liber. O vedem pe Marie adolescentă, trezindu-se într-o dimineață într-o căsuță de pe malul mării: se întinde, se spală pe dinți, își ia un costum de baie și hop! la joacă. Îl cunoaște pe Henrik, un tinerel neîndemânatic dintr-o familie ciudată și împreună vor petrece câteva săptămâni pline de jocuri, glume, ghidușii. Își dau seama că sunt îndrăgostiți unul de altul și se logodesc rapid, firesc, așa cum numai doi copii o pot face. Sunt nostimi, avântați, idealiști, caști.

Bergman e încă la început, e în căutarea unei „voci” proprii, introducând poate grăbit, dar totuși credibil, marile teme ale operei sale mature: iubirea pură amenințată de concupiscență, obsesia vremelniciei și a morții, tăcerea lui Dumnezeu. Sunt momente de o rară frumusețe artistică în iubirea celor doi în care scena curge ca un dans punctat de zâmbete, declarații înflăcărate, auto-ironie, totul strălucind în lumina scandinavă de august-septembrie. Dar tragedia e deja anunțată: în toiul fericirii, Marie sesizează un zgomot de fond, un vuiet înghețat ce împietrește sufletele. Puțin mai târziu, o bufniță cântă în miezul zilei: tristețe și moarte. Se zgribulește și se cuibărește în brațele lui Henrik cu un gest atât de familiar. „Strânge-mă cât poți de tare, ca și cum ai vrea să mă rănești!”, îi strigă ea. Și nu știm cu toții cum este să ai intuiția întregii grozăvii a răului universal, să îți amintești de moarte, suferință, de zgomotul infernal al războaielor mondiale, de cerșetorul de pe scările stației de metrou și, pentru a uita, pentru a tinde către nemurire și oprirea aceste clipe, să cauți refugiu în brațele cuiva? Noblețe și lașitate, divin și uman, înțelepciune și compromis, tot ceea ce este frumos și urât în noi se amestecă în acest gest.

Dar, desigur, nimeni nu e iertat. Mângâierile naivului Henrik nu au niciun efect. Aceste semne vorbeau despre iminentul său sfârșit. Un accident stupid îl ia din această lume, lăsând-o pe Marie să tragă concluzia că Dumnezeu nu există. Urmează o viață banală, cu o carieră de succes ca balerină și o viață personală roasă de compromisuri. Citirea jurnalului se dovedește însă a fi un eveniment cathartic, care o eliberează de melancolie, permițându-i să se arunce pe deplin în brațele unui om care o aștepta, disperat, de mai mult timp. În opera lui Bergman nu era încă timpul afirmațiilor tranșante. Totul se termină cu bine.

… cu o nuanță ce anunță capodoperele de mai târziu și, în povestea noastră, se constituie într-o nouă avertizare: imediat după debarcarea pe insulă, înainte chiar ca amintirile să-i inunde sufletul, Marie se întâlnește cu o bătrână îmbrăcată în negru. Aceasta nu-i spune nimic și trece mai departe. Un moment artistic disparat, straniu, uluitor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Septembrie 22, 2012 de şi etichetată , .
%d blogeri au apreciat asta: