Eseuri decente

Theo-Drama (3)

Edvard Munch, Seara pe strada Karl Johan, 1892.

„Dar glasul obișnuinței era deja de acum foarte slab. Căci dinspre partea spre care îmi îndreptam fața și al cărei hotar mă zbăteam să îl trec mi se dezvăluia neprihănita demnitate a înfrânării. Senină, zâmbitoare, fără urmă de ușurătate, blândă și plină de sfială, ea mă îndemna să mă apropii și să nu mai șovăiesc. Își întindea spre mine, pentru a mă primi și a mă îmbrățișa, brațele sale iubitoare, încărcate de mulțimea unor bune exemple; se aflau în brațele ei atât de mulți copii și fecioare, un mare număr de tineri și de oameni de toate vârstele, văduve cumpătate și femei rămase fecioare până la bătrânețe.

Zâmbea către mine cu o blândă ironie ca și cum m-ar fi îndemnat: „Cum, tu nu ai fi în stare să faci ceea ce fac acești tineri și aceste femei? Crezi oare că ei își iau puterea din ei înșiși, și nu din Domnul Dumnezeul lor? O, nu, căci eu le-am fost dăruită de Domnul Dumnezeul lor. De ce încerci să te sprijini pe tine însuți ca să te prăbușești? Lasă-te cu totul în seama lui, nu te mai teme: el nu va da înapoi și nu te va lăsa să cazi. Aruncă-te spre el cu îndrăzneală, te va primi la sine și te va însănătoși.” M-am rușinat atunci peste măsură, căci încă mai ascultam șoaptele vechilor fleacuri și deșertăciuni, încă mai stăteam la îndoială.

Acum însă, aruncând o adâncă privire în străfundurile cele mai ascunse ale sufletului meu, am scos la iveală și am grămădit înaintea privirilor inimii mele întreaga mea nenorocire, iar în mine s-a ridicat o furtună uriașă, purtând cu sine un potop de lacrimi. M-am ridicat atunci de lângă Alypius și m-am despărțit de el, ca să-mi pot vărsa până la sfârșit potopul de lacrimi însoțit de gemete și de țipete. M-am îndepărtat așadar, cât am putut de mult, ca să nu mă stingherească nici măcar prezența unui prieten.

Aceasta era starea în care mă aflam și cred că Alypius a înțeles-o; bănuiesc că am spus ceva, iar din glasul meu s-a văzut limpede că eram gata să izbucnesc în plâns. M-am ridicat și am plecat, iar prietenul meu a rămas în locul unde stătuserăm, încremenit de uimire. În ce mă privește, nu-mi amintesc cum m-am oprit, m-am prăbușit lângă un smochin și am dat drumul lacrimilor care mi-au izbucnit din ochi ca niște râuri, jertfă ce-ți este bine primită (cf. Ps. 51:18-19).

Sf. Augustin, Confesiuni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Septembrie 2, 2012 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: