Eseuri decente

Theo-Drama (1)

Vasili Perov, Ultima tavernă de lângă porțile orașului, 1868

„În acel moment, în mijlocul dezbinării care sfâșia cu violență înlăuntrul spiritului meu și pe care o ațâțam neîncetat împreună cu sufletul meu, în adâncul celei mai tainice încăperi a inimii mele, cu o înfățișare tot atât de răvășită pe cât îmi era mintea de tulburată, mă năpustesc asupra lui Alypius și strig: „Ce se întâmplă cu noi? Ce înțeles are întâmplarea pe care ai auzit-o? Doi oameni neinstruiți se ridică din țărână și împing cu forța porțile cerului, iar noi, cu toată învățătura noastră lipsită de inimă, iată cum ne bălăcim în lumea aceasta de carne și sânge. Oare fiindcă ne-au luat-o înainte ne este rușine să-i urmăm? N-ar trebui mai degrabă să ne fie rușine că nici măcar acum nu avem curajul să-i urmăm?”

Nu-mi amintesc întocmai ce i-am spus; în agitația de care eram stăpânit, am plecat repede, în timp ce Alypius a rămas în tăcere, privindu-mă cu mare uimire; căci glasul meu răsuna într-un chip cu totul neobișnuit[…]

M-am retras, așadar, în grădină, iar Alypius mă urmărea pas cu pas. Singurătatea mea nu era tulburată deloc de prezența lui. Și cum ar fi putut el să mă părăsească în starea în care mă găseam?

Ne-am așezat cât mai departe de casă. Spiritul meu clocotea răzvrătit de o puternică indignare pentru faptul că nu mă supuneam încă voinței tale și nu primeam legământul tău, Dumnezeul meu, spre care strigau să mă îndrept toate oasele mele, prin laudele pe care ți le înălțam până la cer. Pentru acest drum nu era nevoie de nave sau de cvadrige și nici măcar de cei câțiva pași care despărțeau casa de locul unde ne aflam; într-adevăr, pentru a ajunge la tine nu era nevoie de altceva decât de voința de a merge, însă o voință puternică și deplină, nu una rănită și sfâșiată în două părți, care oscilează încoace și încolo, înfruntându-se mereu, o parte încercând să se ridice, pe când cealaltă se prăbușește la pământ.

În sfârșit, în învălmășeala tuturor șovăielilor mele, făceam tot felul de mișcări, așa cum se întâmplă adesea ca oamenii să dorească să facă ceva și să nu fie în stare. Îmi smulgeam părul din cap, îmi izbeam fruntea cu pumnii, îmi îmbrățișam genunchii cu degetele încleștate.”

Sf. Augustin, Confesiuni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la August 21, 2012 de .
%d blogeri au apreciat asta: