Eseuri decente

„Băiatul din ultima bancă”, de Juan Mayorga. Teatrul Național București

 

În sfârșit, o critică a „autonomiei esteticului” venită chiar din partea literaturii. Un profesor de literatură îi însărcinează  pe elevi să redacteze un eseu despre ultimul lor week-end. Unul dintre ei, un licean de 17 ani, descrie vizita sa în casa unui coleg. Apare, încă din prima povestire, atenția acordată mamei acestuia, care degaja „mirosul tipic al femeii din clasa de mijloc” și tipica tristețe a femeii casnice ajunse la jumătatea vieții. Relatările continuă, pe măsură ce profesorul, incitat de talentul literar incipient al băiatului, îi sugerează tot mai explicit să continue vizitele. Povestirile (și piesa) devin tot mai bune odată cu apropierea crescândă dintre elev și mama colegului său. Opoziția profesorului e firavă. Pofta sa de a gusta din fructele acestui talent e evidentă. Juan Mayorga reușește astfel să pună problema implicațiilor morale ale judecării artei după criterii strict estetice.

Există o autonomie a esteticului? Este aceasta cerința legitimă a artiștilor ce trăiesc în dictatură sau încercare de a eschiva urgența etică a revoltei? Poate fi ceva frumos, fără a fi simultan bun și adevărat? Vor rezista încercările artistice „frumoase”, dar imorale și mincinoase, testului timpului? Este proza lui Dostoievski doar „bine scrisă”, cu „evidente calități literare” sau ea este frumoasă tocmai prin curajul nimicitor de a coborî adânc în abisul sufletului, în suferință, dileme și nihilism?

Care va fi posteritatea operei literare a lui Eliade, în fond o reflecție a unui caracter reprobabil și a unei viziuni ostile marilor monoteisme pe motivul că supuneau individul „terorii istoriei”, adică îi condiționau soarta veșnică de opțiunile etice? Care este morala– if any- ternelor sale povestiri despre aceiași intelectuali-visători-care-caută-evadarea-din-câmpul-strâmt-al-istoriei și care își duc penibil lamentațiile pe pagini întregi după ce s-au culcat aiurea, fără nicio noimă, cu vreo tânără enigmatică? Și când avem de gând să ne desprindem de vagul și, până la urmă, perversul concept de „sacru”?

Ce valoare literară poate avea opera unui om ca Nicolae Breban, care a lăsat o femeie căsătorită însărcinată și care a sfătuit-o să facă avort pentru că el, iarăși tânăr visător, „nu era pregătit pentru a fi tată”, ci dorea să ajungă „scriitor”?

Putem crede că separarea conceptuală a atributelor ființei (unu, frumos, bine, adevăr) există și în realitate? „Autonomia esteticului” apare așadar ca încă o manifestare a maniei moderne de a diviza și fragmenta domeniile cunoașterii și ale vieții. Pe fond, ca și în dezbaterea despre natură și har, e dificultatea de a recunoaște o finalitate supranaturală în tot ceea ce există. „Una e credința, alta e viața, nu? Biserica le are pe ale ei, noi politicienii pe ale noastre. Eeh, acumaaa, îs și eu păcătos, carnea e slabă, dacă e s-o luăm așa și faptul că noi bem acum o berică e păcat, nu? Importantă este dispoziția generală față de Dumnezeu și om. Eu cred într-o forță și, în general, țin la oameni. Pasajele din Noul Testament? Trebuie văzute în context, depinde cum privești lucrurile, de metoda aleasă.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Mai 28, 2012 de şi etichetată , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: