Eseuri decente

Totul

Andrei Șerban, „Spovedanie la Tanacu”, 2007

Niște gânduri disparate care nu-mi dau pace: există o legătură între mistică și teatru? Care e relația dintre istoria culturii și Revelație? 

Andrei Șerban vorbind despre tipul de teatru la care a aspirat toată viața: o participare plenară a actorului și, implicit, a spectatorului, în acea amforă lăsată de vechii greci undeva pe fundul Mării Mediterane. O amforă inaugurată odată cu misteriile eleusine și desăvârșită prin acel teatru aflat la granița dintre mit și istorie, discurs politic și vibrație religioasă, obsesia tragicului și ambiția prometeică. Nimic nu rămâne nefolosit în tipul de regie imaginat de Șerban și alți colegi de generație: fiecare colț de scenă, fiecare încheietură a corpului sau aptitudine fizică, toate resursele emoționale și intelectuale, toate simțurile și referințele culturale. Arta radicală, totală. Căutare permanentă a unei alte realități, mereu mai sus, mereu privind „dincolo” . Or, nu asta ne cere creștinismul: totul? Corpul e mijlocitor al iubirii și sfințeniei, natura vorbește despre Creator, simțurile ne poartă prin misterul ființei către apofatic. Christocentrism. Buna tradiție a Părinților și scolasticilor și ceea ne transmite liturghia: vizibilul e sacru prin simplul fapt că există, el devine mijlocitorul indispensabil al invizibilului. În fața lui Hristos, tot genunchiul se pleacă: trupul, iubirea dintre oameni, politicul, știința. Toate ne vorbesc despre Hristos.

Ei bine, atunci, care este statutul istoriei culturii?  Cum discernem „spiritele”? Ce e legitim și ce e înșelătorie? Cum vorbește Dumnezeu prin creația artistică? Food for thought.

Și amintirea acelui „Macbeth” a teatrului Menos Fortas din Lituania, în regia lui Eimuntas Nekrosius. Din nou, asemănarea dintre teatru și mistică: atunci când rămâi cu nostalgia harului care te-a vizitat și a plecat brusc. Mai jos, impresiile unui copil ce abia învăța să meargă. Nu: ale unui copil care era învățat să meargă.

(2008)

Un drum de o intensitate feroce către un teritoriu al emoţiei şi al adevărurile ultime ne oferă Macbeth. Vrăjitoare copilăroase şi ameninţătoare introduc o lume a minţii, a sufletelor torturate, o dimensiune atemporală, nu doar suprarealistă, ci « hiperrealistă » : realitatea concretă e doar cadrul unui spectacol al esenţelor, coşmarurilor, conştiinţelor rupte, imaginea palidă a furtunii sensurilor strivitoare. Macbeth negociază ezitant destinul și prevestirea ursitoarelor, se frământă înfricoşat, se supune pasiunilor mărunte, simte fugar un gust de sânge şi glorie. Pasul e apoi făcut, Duncan şi Blanquo devin din oameni slabi făpturi atotputernice rupte din noapte şi devin parte dintr-o memorie copleşitoare care în final ucide somnul.

 Şi atunci abia observăm drugul de lemn balansându-se în spate ca o pendulă a zădărniciei, vedem şi oglinzile atârnate, mişcându-se uşor în lumina slabă şi dezvăluind iadul aflat mereu în spatele unui gest, într-o ezitare, într-un fărâmă de sens pierdută printre degete, dincolo de poarta îmbietoare a oglinzii. Apariţii groteşti, o pantomimă de o intensitate metaforică fără egal, “gâşte” batjocoritoare, un fond sonor ameţitor, pietre fiebinţi căpătând viaţă în cazanul-simbol al hybrisului. Arta devine ceea ce poate şi trebuie să fie: mistică prin violentare, ultragiere, a simţurilor, inclusiv al acelui « common sense » care învăluie viaţa într-o apă ternă şi călduţă; împingere pe marginea prăpastiei şi pas final în abis conceptual, în imposibilitate logică, în perplexitate anxioasă. Şi devii astfel actor şi spectator al Piesei demistificatoare, fugar în tărâmul oglinzilor, primind în piept valurile existenţei, urletul Omului în faţa confruntării cu necesitatea existenţială şi munţii ideatici de netrecut. Drumul spre adevăr şi către bucuria Creaţiei e pavat cu jocuri de vrăjitoare, oglinzi atârnând dintr-un cer fals, morţi alegorice, pietre încinse, încălcări frecvente al barierelor realului de către Real.  Operă ce ne testează înţelepciunea şi curajul, o succesiune de Iad şi Rai, o imperfecţiune strigându-şi condiţia prin semne abia zărite.

    Un spectacol formidabil al trupei de teatru Meno Fortas din Lituania, regizat de Eimuntas Nekrosius, un om care vede imperfecţiuni. 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Mai 22, 2012 de şi etichetată , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: