Eseuri decente

Impresii după un congres tomist

Diego Velasquez,  Ispitirea Sfântului Toma, 1631-1632

La Sinaia, congresul anual al Societății „Toma de Aquino”. Inevitabil, într-un cadru în care gândirea Sf. Toma e pe primul loc, apare pericolul idolatriei. Aceasta, la rândul ei, este consecința absenței unei priviri contextuale. Dincolo de încercări bizare de a-i privi pe Aristotel și Toma din perspectiva lui Levinas sau Lacan sau de a reconstitui premisele „tomismului analitic” (tentative recente ale filosofiei anglo-saxone de a descoperi un „reprezentaționalism” al Sf. Toma, adica, în esență, a căuta cu lupa texte ale Doctorului care ar demonstra credința lui că apariția conceptului ar fi anterioară experienței), se desprinde impresia unei auto-suficiențe. Toma ar fi punctul absolut de referință, cu priviri extrem de timide asupra istoriei gândirii ce stă în spatele său.

Mai rău, el este filtrat prin neo-tomismul ce se dezvoltă după Conciliul de la Trento. Am auzit astfel critici la adresa unei pretinse revolte împotriva limbajului juridic al teologiei morale post-tridentine. Problema cu o astfel de teologie nu este însă că sună arid, ci dacă ea este tributară unei concepții cvasi-dualiste ce separă natura de har, rațiunea de credință, naturalul de supranatural. Dovada că această citire anacronică a lui Toma prin ochii lui Kant și a preocupării exagerate de a găsi puntea de dialog cu modernitatea seculară moare greu. Mi s-a pus, și nu numai mie, întrebarea: „dar unde este acest pretins maniheism în catolicism? Ne-am obișnuit să criticăm tot ce a fost înainte de Vatican II, dar nu înțeleg pe cine criticăm”. Sub pretextul „nuanțării” (cuvântul-anestezie al limbajului academic) pare că se trece sub tăcere violența dezbaterii despre natural și supranatural în teologia sec. 20 sau îngrijorarea profundă ce stă în spatele „ressourcement-ului”. Pare că nu se știe despre marginalizarea lui Henri de Lubac, legătura dintre conceptul de „natură pură” și umanismul secular și drumul direct al unei astfel de teologii dualiste către  morala „proporționalistă”, „consecvențialistă” („nu contează ce faci în viața privată, atâta timp cât nu are consecințe vizibile iar tu ai… credință”).

În rest, privirea unilaterală e întotdeauna contra-productivă. Concentrarea exclusivă pe „Sfinții Părinți” (adică doar cei greci), Palama, Losky, Stăniloae nu poate fi contracarată printr-una pe Sf. Toma (chiar dacă, cel puțin în tema conferinței- corporalitatea- el pare a fi de neocolit, o autoritate ce poate fi depășită doar de Magisteriu și de Tradiție în ansamblu). Preocuparea pentru popularizarea lui Toma în România e legitimă, dar și mai mare trebuie să fie preocuparea pentru a produce în România o dezbatere de aceeași amploare cu cea propusă de Lubac, Balthasar, Danielou, Ratzinger, Przywara sau, mai nou de „radical orthodoxy”, David Bentley Hart, John Betz etc.

Ar fi vorba, așadar, de o întoarcere neînfricată la christocentrismul Părinților și scolasticilor, la acea perspectivă ce vede natură, istoria, rațiunea ca daruri (deci deja eminamente supranaturale) care nu se desăvârșesc și nu funcționează decât în unirea cu harul nemeritat, deci în lumina Revelației istorice a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt. Natura pură, după cum scrie Connor Cunningham, e invenția Antihristului, ideea că există ceva în acest univers (de cele mai multe ori, natura/rațiunea umană) ce poate funcționa autonom, cu un alt set de obiective și exigențe (mai lejere, că, deh, oameni suntem…). Sf. Toma nu e ursul de circ al lui Kant, nici maimuța liberalismului, nici broasca disecată a filosofiei analitice, ci sfântul genial care se plasează cu smerenie într-o istorie care îi include pe Aristotel, Maimonide sau filosofii arabi, dar mai ales pe Grigore de Nyssa, Augustin, Pseudo-Dionisie, Grigore cel Mare, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul, Anselm, Bonaventura etc și care, după o experiență mistică, a  văzut în opera sa doar „o adunătură de paie”. Teologia se face în această ordine: rugăciunea liturgică, rugăciunea individuală, citirea Sfintei Scripturi, consultarea Magisteriului, citirea Părinților latini și greci, abia apoi Sf. Toma și modernii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Mai 8, 2012 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: