Eseuri decente

„Melancholia”, 2011. Regia: Lars von Trier

Așadar, mai merita oare von Trier încă șansă, după mizeria numită „Antichrist” (2009)?

Să vedem. O nuntă ca în povești. Toți sunt acolo, părinți, șeful de la muncă, prieteni. Organizatori: sora iubitoare și soțul ei. Mireasa are însă probleme tot mai mari de concentrare, o oboseală crescândă și, bineînțeles, melancolie. Mama ei își exprimă disprețul față de instituția căsătoriei și o sfătuiește să fugă. Bietul mire nu înțelege nimic. Un om simplu și bun, îndrăgostit până peste cap. A cumpărat o casă și o livadă de meri pentru ei doi. Răbdare, răbdare. Crede că soția trebuie să bea ceva, apoi bea și el entuziast. Are o tentativă (ca tot omu’) de a-și îndeplini datoria de bărbat în noaptea nunții, dar ea îi cere un minut răgaz. Nu se mai întoarce. Eșec total. Toată lumea pleacă, cumnatul țipă, șeful înjură, soțul prostuț se strecoară jenat spre mașină. Ea îi spune: „Dar la ce te așteptai?”

Partea a doua: doar sora și familia surorii sale. Anxietate legată de o planetă misterioasă care se apropie de Pământ. Soțul surorii dă asigurări că „oamenii de știință au calculat precis că planeta va trece pe lângă Pământ și că totul va fi doar un spectacol fără egal”. Fosta mireasă are o atitudine de „whatever, nevermind”. Simte că totul se va sfârși. Dar crede că „nimeni nu va simți lipsa Pământului. Lumea aceasta e un loc rău.” Tragedie: bărbatul își dă seama că s-a înșelat. Se sinucide. Impact. Numele planetei: Melancholy.

Metaforă grandilocventă despre forța distructivă a melancoliei, egoismului, ispitei nihiliste? Poate. Probabil că ar salva mesajul moral al filmului. E varianta bună a interpretării. Cea rea ar fi: încă un discurs obosit despre „convenția burgheză a căsătoriei” plus o reciclare cool, postmodernă a vechilor impulsuri gnostice: lumea e coruptă, totul e absurd, trebuie să scăpăm (prin cunoaștere și magie, în vechime; prin sex, băutură, violență, revoluție, anarhism, astăzi).

Să facem un joc, așa cum îi place chiar regizorului, și să forțăm interpretarea, dintr-o tentație mărinimoasă, în direcția bună: ego-ul exagerat, dorința permanentă de evadare, nemulțumirea perpetuă în legătură cu cele mai adânci principii ale existenței, respingerea Darului acestei lumi și refuzul auto-dăruirii- într-un cuvânt, melancolia distructivă, „nostalgia” neantului, a neființei reprezintă o apocalipsă pentru fiecare individ, o prefigurare a damnării eterne. De fiecare dată când avem astfel de opțiuni, în noi se ciocnesc planete. Și ne apropiem astfel de sfârșitul marii drame a istoriei universale.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Martie 19, 2012 de şi etichetată , .
%d blogeri au apreciat asta: