Eseuri decente

Noaptea întunecată a sufletului

Otto Dix, „Flandern”, 1934-1936

„my reason no longer remained steady, but as if submerged by a torrent in flood, was swept under by passion. Thereupon, disregarding the duty at hand, I yielded myself up wholly to the lamentations.”

Grigore de Nyssa, asistând la moartea surorii sale Macrina. 

„Never shall I forget that night, the first night in camp, which has turned my life into one long night, seven times cursed and seven times sealed. Never shall I forget that smoke. Never shall I forget the little faces of the children, whose bodies I saw turned into wreaths of smoke beneath a silent blue sky. Never shall I forget those flames which consumed my faith forever. Never shall I forget that nocturnal silence which deprived me, for all eternity,of the desire to live. Never shall I forget those moments which murdered my God and my soul and turned my dreams to dust. Never shall I forget these things, even if I am condemned to live as long as God Himself. Never.

Elie Wiesel, „Night”.

Cluj, 3 august 1964

Îmi este dat, în câteva clipe de intensă emoţie, să înţeleg mai bine ca oricând unele din tainele majore ale vieţii.
Înţeleg mai întâi că în lumea aceasta suntem cu totul părăsiţi de Dumnezeu, aşa cum constată şi Simone Weil şi că această părăsire totodată este şi semnul suprem al „existenţei” şi dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu, zice ea, de aceea „se retrage” în chip absolut, ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvârşită libertate şi să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă.
Abandonat fiind cu totul şi sortit unei trăiri în plină pătimire dialectică, înţeleg că ajutor raţional nu pot primi de nicăieri; stupefiantele, alcoolul, erosul, mângâierile prin iluzii sau manii nu sunt valabile pentru că mă pun la discreţia bunăvoinţei altuia şi sunt temporare, ba şi supuse capriciilor timpului care le degradează; dovezi dirimante şi absolute nu există; teoriile se învechesc mai rău ca oamenii, ca veşmintele, nu avem de­ a face decât cu semne, iar semnele — desigur, nici nu era nevoie s­-o spună atât de gălăgios Sartre — semnele pot fi interpretate în două feluri: dialectica ne iese-­n cale la tot pasul. Aşa fiind, înţeleg că nu mă pot bizui decât pe nişte foarte vagi intuiţii — nici urmă de constatări, reguli, siguranţă obiectivă etc. —, pe nişte prea tainice îndemnuri venite dintr­-o lume pe care doar o simt şi o bănuiesc, din străfunduri foarte ascunse, din domeniul pe care Ortega îl socoteşte al credinţelor, nu al ideilor[…]

Incertitudinea e legea fundamentală a civilizaţiei occidentale — şi îi e semn zodiacal; e şi condiţia de bază a creştinismului. Dar ei i se alătură — „nedovedită” pe plan omenesc, ştiinţific — acele convingeri care sunt mai tari ca teoremele, ca stânca. (Le avem de la autorităţi mai mari.) Îndemnat de ele, voi şti mereu ce să fac, prin ele pot oricând restabili rupta legătură cu Dumnezeu, şi bucuria; pe deasupra abisului, postul emiţător şi postul de recepţie pot intra instantaneu în comunicare[…]

Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desăvârşire absent în lume, dar e şi cu desăvârşire prezent înlăuntrul nostru, aşa cum spune Kierkegaard, aşa cum a tunat şi Sf. Bonaventura;  Dumnezeu este eminamente prezent sufletului, ba şi chiar imediat cognoscibil.

Nicolae Steinhardt, „Jurnalul Fericirii”.


Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Ianuarie 28, 2012 de şi etichetată , , , .
%d blogeri au apreciat asta: