Eseuri decente

„Through a Glass Darkly”, 1961. O completare

Mai jos un comentariu din martie 2010 despre filmul lui I. Bergman, „Through a Glass Darkly”. L-am revăzut recent și m-am gândit că se mai poate spune câte ceva:

1. Aspirația omului către sacru poate produce monștri. E greu de spus, și poate mai puțin important, dacă acești monștri chiar există „în sacru”, undeva, acolo (iertată să-mi fie lenea de a face precizări terminologice; ce se vede aici e o vulgarizare a conceptului creat de Eliade). Nici nu știm exact în ce credea Bergman. Dar el pare a fi preocupat de situația omului concret, istoric, prins în interminabilul lanț de forțe psihologice și sociale. Cu un tată împietrit și un frate sfâșâiat de răscoala trupului, femeia așteaptă, într-o cameră plină cu oameni, ca Domnul să apară. Dar nu apare decât un păianjen uriaș care încearcă să o violeze. Bergman pune problema religiosului în termeni cât se poate de gravi: s-a scris mult și cam inutil despre homo religiosus și despre cum modernitatea e o excepție din istoria unei umanități senine, pioase și blânde. Dar mai puțin despre adevărata întrebare: nu este vorba de același sentiment religios care, contaminat fiind de toate acele determinări temporale, este responsabil pentru patologiile politice, sociale, psihice ale modernității?

2. Discuția finală dintre tată și fiu deschide o direcție fascinantă. Scriam mai jos, cam grăbit, că afirmația „iubirea acestei lumi e Dumnezeu” este semnul unei divinizări a unui sentiment uman fatalmente imperfect. Poate. Dar ar merita să regândim problema: nu poate fi acesta un argument extrem de simplu pentru existența lui Dumnezeu? Nu este chiar experiența cotidiană a obiectelor, persoanelor, naturii ca elemente ce există independent de voința noastră un indiciu despre calitatea de Dar a Ființei? Nu este tot ceea ce se află  în afara subiectului semnul unei libertăți, a unei gratuități, a unei dăruiri? Nu trimite misterul iubirii dintre persoane către o Sursă și o Finalitate?

Mda, se impune un drum până la bibliotecă. Am senzația că Hans Urs von Balthasar, cu Love Alone: The Way of Revelation, și Jean-Luc Marion, Fiind Dat: O Fenomenologie a Donației pot oferi niște răspunsuri.

Asta pentru noi, cei care nu avem geniul lui Bergman: capacitatea de a pune probleme atât de adânci într-un film nu foarte lung.

In Bergman’s universe only the fools, on the brink of schizophrenia, dream about a room full of smiling people who all wait for a single event, a single person opening the door: God. A young woman with a cynical father- only now beginning to feel remorse for his life dedicated only to writing, a good, but fatally ignorant boyfriend, and a brother who writes plays, only to be interrupted by the teenage hormons, knows very well that her illness is inescapable, ruthlessly capturing her mind. Her senses are more accute. She wakes in the middle of the night, annoyed by a sea-bird and goes in the attic, driven by a strange impulse and discrete voices. One can hardly distinguish between mystical and bodily ecstasy, between a lost mind or an accute listener.

Yet the cruelty of her father (perhaps of Man), the naive ignorance of her boyfriend, the carnal weakness of her brother only serve to constitute a Real- that Real of phychoanalysis from which, perhaps, reality itself, banal as it is, is the escape. Thus Bergman’s statement is not just about modern doubt and God’s absence (already approached in the 1957 classic- “The Seventh Seal”), but also a pervailing human cruelty which abuses and corrupts weak souls. Mystical ecstasy is shown as being increasingly difficult in our world and an open heart may welcome not only God, but also the Devil or, even more dramatic, the Real as a memory of human evil. The second arrival in the attic is not ending in the appearance of the Redeemer, but with the assault of a spider which sexually assaults her, while piercing through her eyes with a cold, neutral look. Dark and frightening are her screams, but even more dark and frightening is one’s sense of a sharp portrayal of the corrupt nature and humanity.

Like any great artist, Bergman keeps the nuances until the end. The father tell the son that the very existence of love in the world is the proof for God’s existence, so that love is God. (What fine, but huge distinction from St. John’s “God is love.” 2000 years have passed). The end seems optimistic, but only “through a glass, darkly”. Like any vision or sign witnessed in this world.

Good achievement by Bergman. The human condition is seen in all its tragedy, unable the see the Unseen, and making itself even more unworthy by the moral setbacks, dry sophistication and the darkening of its own horizon. Only the fools see, or the comedian in the “Seventh Seal”: in a medieval Europe wrecked by the Great Plague, on a sunny forest clearing, Mary helps the Infant in His first walk.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Ianuarie 20, 2012 de şi etichetată , .
%d blogeri au apreciat asta: