Eseuri decente

Misterul răului și chipul Tatălui


„Și ieșind Iisus și plecând de la templu, s-au apropiat de El ucenicii Săi, ca să-i arate clădirile templului. Iar El, răspunzând, le-a zis: „Le vedeți pe toate acestea? Adevăr vă grăiesc: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească.” (Matei 24:1-2)

„Și când S-a apropiat și a văzut cetatea, a plâns pentru ea, zicând: „Dacă cel puțin acum, în această zi a ta, ai fi cunoscut și tu cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum s-au ascuns de ochii tăi. Că peste tine vor veni zile când dușmanii tăi vor săpa șanț în jurul tău și te vor împresura și din toate părțile te vor strâmtora și una cu pământul te vor face, pe tine și pe fiii tăi care sunt în tine, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.” (Luca 19:41-44)

„Și pe când unii vorbeau despre templu că este împodobit cu pietre frumoase și cu odoare, El a zis: „Veni-vor zile când din ceea ce vedeți nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească.” (Luca 21:5-6)

„Și-L urmau mulțime multă de popor și femei care se băteau în piept și-L plângeau. Și întorcându-se către ele, le-a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri. Că iată, vin zile-n care vor zice: Fericite sunt cele sterpe și pântecele care n-au născut și sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munților: Cădeți peste noi!, și dealurilor: Acoperiți-ne! Că dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?” (Luca 23:27-31)

Așadar, recitind aceste cuvinte, mai avem oare curajul să vorbim despre aceste lucruri? Se leagă oare, în mod direct, distrugerea Templului și a Ierusalimului de către legiunile lui Titus în 70 d. Hr. și exilul bimilenar al evreilor de uciderea lui Iisus din Nazaret? Este, cu alte cuvinte, dezastrul din anul 70 un act de justiție divină pentru respingerea Fiului? Și nu acesta era sensul avertismentului dat chiar de El în momentul sosirii la Ierusalim: că prețul pe care îl va plăti întregul popor, poate pentru mai multe generații, pentru respingerea Hristosului, va fi crunt?

Despre sensul răului s-a scris mult în ultimii ani. Este aceeași discuție (tranșată atât de primitiv de Voltaire și „prietenii săi de idei” după cutremurul din Lisabona), reluată cu o nouă intensitate după tsunami-ul din Asia de SE și cutremurul din Haiti. De ce, cum a permis Dumnezeu așa ceva? Este aceasta o lume în care merită să trăim, și să trăim după niște reguli de civilitate sau în conformitate cu niște valori imuabile? Răspunsul lui David Bentley Hart e, probabil, singurul care reușește să salveze întreaga arhitectură a mesajului creștin și să reia, într-o formă creativă și elegantă, explicația clasică, ortodoxă: de fapt, răul nu are nici un sens. A vorbi despre sens înseamnă a urca pe scara Ființei către dumnezeire, către Ființa absolută în care se odihnește întreaga lume creată. „Sensul” este Dumnezeu, plenitudinea Ființei. Întrebarea despre sens este întrebarea despre Dumnezeu. Tocmai de aceea răul nu are sens: El nu își are originea în Dumnezeu, ci în lumea creată, înzestrată cu suficientă libertate pentru a se îndumnezei sau pentru a cădea în întuneric. Opțiunea a doua echivalează cu un „deficit” de Ființă, este o alegere liberă care scoate creatura din lumină, aruncând-o în moartea veșnică și în cea mai deplină lipsă de sens. De fapt, ceea ce spune Bentley Hart sau, de pildă, cardinalul Jean-Marie Lustiger în scrierile sale despre sensul teologic al Holocaustului, este că sensul suferinței și misterul acțiunii lui Dumnezeu în lume își găsesc un unic răspuns: Iisus Hristos. Numai privind către Hristos, către Revelarea lui Dumnezeu în istorie prin Întrupare, prin viața umilă a celui care a venit să ridice întreaga omenire în trupul Său, putem vedea că felul în care Dumnezeu acționează în istorie este doar iubirea. În marea furtunoasă a unei existențe scăpate de sub control și biciuite de înclinația spre păcat și de forțele întunericului, El vine în chip umil pentru a-i restaura un chip pe care singură și l-a urâțit. Prin Hristos, începe ultima epocă din istoria creației: o eră eshatologică, a celebrului „deja și nu încă”, în care moartea fost deja înfrântă, în care transformarea tainică a umanității și a creației este deja începută prin faptul că Hristos a primit în trupul Său întreaga ființă a omenirii, iar ceea ce ne rămâne de făcut este să acceptăm acest har și să începem creșterea noastră în Dumnezeu.

E clar că acesta este răspunsul ultim, cel care ar trebui să apară ca un filigran în toate aceste demersuri intelectuale, să funcționeze ca un reflex mental sau ca o intuiție ce ar domina, de la distanță, toate aceste frământări. Dar de la stadiul de intuiție până la cel de explicație exhaustivă, pe deplin formulată și general valabilă este o cale anevoioasă. Întrebarea este: cum o străbatem? Știm deja unde să ajungem, dar există goluri care se cer umplute.

Cum reconciliem aceasta perspectivă hristologică asupra istoriei și suferinței cu frecventele amenințări și pedepse din partea lui Dumnezeu găsite în Vechiul Testament? Poate fi mai clar că, din perspectiva Mântuitorului, dezastrul din anul 70 și, poate, întregul exil evreiesc este o pedeapsă pentru faptul că l-au ucis pe Cel Așteptat? Oare în această ultima etapă eshatologică din istoria umanității, Dumnezeu s-a schimbat, a hotărât să acționeze altfel? Întrebările despre unul sau altul dintre evenimentele istorice catastrofale pot continua. De exemplu, moartea a sute de mii de civili și distrugerea orașelor germane în bombardamentele Aliate din al doilea război mondial: deși un act criminal în sens moral și juridic, nu este acesta un act de justiție la nivel metafizic, o consecință a orbirii colective a unui întreg popor, o distrugere fizică pe care singuri și-au atras-o prin moartea spirituală în care intraseră încet-încet, voluntar, de-a lungul secolelor precedente?

Reflecția ontologică

Aceste ultime întrebări ne apropie de problemă. În fond, întrebarea fundamentală este: Cine ești Tu, misterioasă prezență în care ne mișcăm cu toții, etern suveran și liber, revelându-te în mod independent de voința noastră, mereu paradoxal, atrâgându-ți adeseori mânia sau slăvirea noastră? Interogația asupra suferinței ajunge inevitabil la întrebarea: Cine este Dumnezeu? Propun două direcții de reflecție:

1. Un prieten îmi spunea că nu-l putem gândi pe Dumnezeu ca și cum ar avea două fețe sau două ipostaze: Dumnezeul drept și Dumnezeul iubitor. Aceste categorii sunt doar în mintea noastră. Într-adevăr, reflecția teologică a postulat, de cele mai multe ori, o Ființă supremă prin excelență simplă, imuabilă, eternă. Același Dumnezeu, fără vreo urmă de contradicție în Sine, a vorbit de pedeapsa pe care avea să o primească Israelul în anul 70 și același a murit, după câteva ore, pe Cruce. Apostolul Ioan, când spune că „Dumnezeu este iubire” nu crede că era vorba de un altul care ar fi trimis plăgile asupra egiptenilor și care ar fi „învârtoșat” inima Faraonului atât cât să întârzie eliberarea israeliților din Egipt. Iar Fiul etern născut din Tatăl este prezent în toate aceste acțiuni, de la Facerea lumii până la Judecata finală.

Drumul lămuririi acestei contradicții ce pare să se adâncească ar trece apoi printr-o reflecție ontologică: Creația, deși radical distinctă în esență de Creator, „se mișcă”, „respiră” permanent în acesta. El îi este viață, origine, destin, pentru tot- de la animalul care se joacă într-o pădure fără a fi văzut  de nimeni, până în adâncurile înspăimântătoare ale Universului. Îi este destin în sensul unei prezervări pentru totdeauna a acestei diferențe, dar crescând prin har încât să devină o oglindire perfectă a slavei Sfintei Treimi, participând la comuniunea perfectă de iubire a Acesteia ca ființă distinctă, dar îndumnezeită. Prețul rebeliunii unora dintre făpturi este ieșirea treptată- irevocabilă, în cazul îngerilor căzuți- din această comuniune, din plinătatea Adevărului și a Vieții, pășind în întuneric, pe măsură ce ele însele se întunecă. În acest drum către neant, materia se îmbolnăvește și moare, sufletul orbește, nu mai vede Lumina și își pierde ierarhia interioară inițială(rațiunea și voința deasupra pasiunilor și afectelor). Nevăzător, furios, și cu toate caracteristicile cu care a fost înzestrat de creator rămase intacte, dar de acum prost direcționate, el începe să răspândească răul în jur: vrea să domine creația, chiar în defavoarea altora; încă poate să iubească, dar în mod egoist și distructiv: în cuplu, nu mai vede o persoană, ci un obiect care îi satisface nevoile fizice și emoționale (cât de ușor se confundă acestea din urmă cu iubirea!); încă poate să creeze, dar nu o cultură a uimirii metafizice, ci a morții, tehnologiei, a transformării naturii și a omului. În scurt timp, acest suflet întunecat și înrobit arde totul în jur.

Cu alte cuvinte, nu Dumnezeu ne judecă, ci noi ne „judecăm” singuri. El rămâne același, Binele absolut, Iubirea absolută, Dreptatea absolută, deși chiar și aceste categorii sunt arbitrare: El rămâne același, Viața creației sale, Tatăl iubitor care a dorit să împărtășească bucuria comuniunii treimice cu un Univers al cărui centru și stăpân este omul. Soarta noastră veșnică va fi plata exactă a efortului depus în această viață pentru a ne îndumnezei. Să credem atunci că drumul în sens invers, către Dumnezeu, este automat mai ușor și mai luminos? Opera misticului spaniol Ioan al Crucii contrazice o interpretare facilă: ce spune el, pe urmele întregii mistici apusene și răsăritene, este că urcușul către Dumnezeu este teribil de greu. Apropierea de El trece, inițial, printr-o „noapte întunecată” în care întreaga persoană este zguduită și supusă unor chinuri apropiate de cele ale morții. Altfel spus, apropierea de El este întâi de toate extrem de dureroasă. Să însemne aceasta că Dumnezeu este, în realitate, nemilos, aspru? Nicidecum. Dimpotrivă, tocmai pentru că El este Iubire absolută este nevoie ca sufletul uman  să treacă prin aceste chinuri. Căci acestea nu sunt altceva decât semnele purificării simțurilor și spiritului de toate pasiunile, reflexele, dependențele și păcatele acumulate de-a lungul vieții. Atât de perfectă și de luminoasă este prezența lui Dumnezeu, încât ea apare omului ca fiind întunecată, așa cum a privi prea mult în soare poate provoca orbire temporară sau permanentă. Ea apare întunecată pentru că simțurile și mizeria sufletească împiedică adevarata contemplație și comuniune. Dumnezeu-Iubire, prin simpla sa apropiere, purifică sufletul printr-o lumină sau un foc ce apare omului imperfect ca o noapte întunecată. Abia apoi este posibilă adevărata bucurie ce stă în faptul că, de acum, sufletul intră într-o comuniune atât de intimă cu Dumnezeu, încât devine complet transparent: nu mai are voință proprie, ci doar pe cea a Creatorului. Nu mai poate iubi ca înainte, căci El Însuși iubește prin om. Calea este pregătită pentru eterna viziune beatifică din Cer.

Așadar, din perspectiva umană, Dumnezeu iubește acționând ca un judecător aspru, sau face dreptate iubind arzător. Dar este, să nu uităm, doar perspectiva noastră iubitoare de categorii și fragmentare. Tot Ioan al Crucii crede că Purgatoriul nu este altceva decât același urcuș, dar pe care îl urmează toți acei oameni care nu au avut curajul sau harul de a încerca acea purificare din timpul vieții. Sufletul desprins de trup va trece probabil prin aceeași noapte în care, deși îl iubește pe Dumnezeu, probabil simte pentru o vreme chinurile purificării de toate păcatele vieții, având impresia temporară că este abandonat, damnat.

Ontologie și istorie

2. Și totuși, cum ne raportăm la exemplele concrete de pedeapsă divină, așa cum sunt descrise în Sfânta Scriptură, sau la evidența tulburătoare a suferinței istorice? Cred că soluția ar putea pleca de la posibilitatea aplicării reflecției ontologice la planul istoric și chiar natural. Am enumerat mai sus câteva din consecințele sufletești ale păcatului, dar ele nu iartă nici un alt plan: la nivel biologic, trupul devine muritor. După ce sufletul a capitulat și a pierdut contactul cu divinitatea, el nu mai are puterea de a ține în frâu forțele biologice. După un scurt apogeu în tinerețe, el își începe drumul inexorabil al degradării, îmbătrânirii și morții. Pasiunile lucrează împotriva rațiunii și a spiritului, ba chiar tind să devine singurele motoare ale existenței, lucrând împotriva libertății interioare și chiar a sănătății. Dar chiar și la un om echilibrat, ba chiar sfânt, imprevizibilul și dezordinea se pot manifesta: undeva în organism, din cauze misterioase, o celulă își poate schimba codul genetic, dând naștere unei alteia, străine, dar în același timp nerecunoscută ca atare de sistemul imunitar: cancerul.

Indiferent de cât de mult am vrea să schimbăm sau să lărgim perspectiva, situația e aceeași. Bacterii ucigașe, ferocitatea lumii animale, dezastre naturale, un spațiu cosmic cu totul înspăimântător. „Căci știm că până acum toată făptura suspină laolaltă și suferă-n durerile nașterii.” (Romani 8:22). Cât despre om, nu-i de mirare că, odată ieșit din lumina Ființei absolute, inima i se întunecă iar întreaga istorie va fi cu totul absurdă.

Simpla observație indică un singur lucru: omul și natura stau sub semnul dezordinii. Dar chiar acceptând ideea că natura este coruptă prin căderea omului- „blestemat va fi pământul din pricina ta.” (Gen. 3: 17)- sau reflecția ontologică de mai sus- prețul ieșirii din Dumnezeu este moartea- este această „orânduire” justă sau, într-un sens restrâns, logică? Ce înseamnă, de fapt, Căderea? Căderea lui Adam sau căderea unuia sau altuia dintre oamenii de după el? Este suferința o plată pentru păcatele proprii, ale generațiilor trecute sau a transgresiunii lui Adam?

Înainte de forța problema în termeni „juridici”- Cine e de vină? Este drept să fie așa?- omul prezent trebuie să constate un simplu lucru: aceasta este o stare, un dat al existenței. În această situație ne naștem, trăim, suferim și murim. Umanitatea e coruptă (dar nu complet), natura este și ea dezordonată, dar reflectă încă ceva din frumusețea Creatorului. Singurul mod de a atenua acest absurd este convertirea inimii și creșterea în Dumnezeu- simplul fapt că aceste lucruri sunt posibile arată că nu este totul pierdut. Universalitatea acestei situații, în spațiu și timp, arată că e inutil să se caute vinovați- un individ sau un popor, o greșeală făcută astăzi, ieri sau acum 500 de ani. În istorie, în memoria colectivă, nu se poate găsi nici un om sau un grup de oameni care să fie responsabili pentru ceea ce ni se întâmplă.

Precizare necesară: responsabilitatea pentru păcat rămâne a individului care îl comite. Diferența este este cea dintre păcatul originar și păcatele individuale. Păcatul originar se vede în această stare generală a umanității și a universului, este sursă a înclinației spre rău a indivizilor, dar nefiind atât de puternic încât să anuleze complet libertatea. Păcatele individuale sunt greșelile comise de un om de-a lungul vieții, prin proprie alegere și influențat fiind de acest dat universal.

Revin. Odată ce este enunțată ideea universalității în timp și în spațiu a caracterului căzut al Creației, se va ridica din nou problema justiției („de ce trebuie să fie așa?”) sau chiar a veridicității teoriei, deschizându-se astfel direcția pelagiană și umanist-seculară: „chiar este adevărat? Nu este păcatul originar doar o alegorie? Nu poate omul să aspire la virtute și progres prin propriile puteri?” În acest moment, când discuția devine tot mai amețitoare, mai riscantă din punct de vedere dogmatic și spiritual, e cazul să apelăm la unica soluție pentru cele mai adânci întrebări ale omului: a privi către Hristos.

Ca întotdeauna, recursul la hristologie

Problema păcatului originar, a răului universal, își primește răspunsul doar în sacrificiul lui Hristos. Doar așa poate răul să capete sens. Cu alte cuvinte, faptul că a fost nevoie ca Însuși Fiul lui Dumnezeu să primească în sine întreaga omenire trecută și viitoare, să moară și să învie odată cu aceasta arată proporțiile și adâncimea răului care invadase lumea. „Că acesta este legământul Meu pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile- zice Domnul: pune-voi legile Mele în cugetul lor și-n inima lor le voi scrie și le voi fi lor Dumnezeu și ei îmi vor fi Mie popor. Și nu va mai învăța fiecare pe vecinul său și fiecare pe fratele său, zicând: „Cunoaște-l pe Domnul!”, fiindcă toți mă vor cunoaște, de la cel mai mic al lor pâna la cel mai mare; că milostiv voi fi cu nedreptățile lor, iar de păcatele lor nu-Mi voi mai aduce-aminte.” (Ieremia 31: 33-34).

Aici era problema. Omul nu mai era capabil să-l urmeze pe Dumnezeu prin propriile forțe, întrucât păcatul originar distrusese capacitatea naturală a omului de a-l găsi pe Dumnezeu. Numai printr-o intervenție liberă a Sa pentru a schimba inimile oamenilor ar fi fost posibilă o astfel de restaurare. Iar această intervenție a fost atât de radicală, neașteptată și paradoxală, încât au trebuit să treacă zeci de ani pentru ca prima și a doua generație de creștini să poată înțelege exact Persoana care înfăptuise acea misiune. De fapt, procesul de înțelegere nu s-a terminat nici acum.

Biserica nu are un răspuns la întrebările despre natura omului, despre transmiterea păcatului originar sau a felului concret în care acesta acționează în viața noastră și în univers. Are însă unul aparent indirect, dar care întrece toate așteptările: Moartea și Învierea Domnului. Această succesiunea atât de glorioasă ne bucură dar ne dă și fiori, și aceasta pentru că, deși probabil în această viață nu vom reuși niciodată să „vedem” răul, ne ajută să înțelegem că acesta este atât de mare, atât de mizerabil, radical, violent și răspândit, iar sufletele noastre sunt atât de asaltate de el, încât a fost nevoie de drama psihologică din grădina Ghetsimani, de drumul Golgotei, de strigătul de pe Cruce, de coborârea la Iad și de Învierea glorioasă pentru ca acest imperiu să fie înfrânt, urmând ca el să fie distrus complet la a doua venire.

Ne apropiem de un răspuns, dar este necesară zăbovirea în planul hristologic pentru ca apoi să ne întoarcem la întrebarea inițială despre rău și Cădere. Așadar, misterul lui Hristos ne spune ceva despre misterul răului. Și ne va spune ceva și despre sursa acestuia: Dacă Hristos este numit în Scriptură „ultimul/noul Adam”, răspunsul e deja aici. El a venit să repare ceea ce primul a stricat, să restaureze omenirea prin supunere după ce primul a desfigurat-o prin neascultare. Iar următoarea constatare aruncă o lumină asupra întrebării despre caracterul nedrept al moștenirii păcatului originar sau despre universalitatea răului în timp și spațiu ca o consecință a transgresiunii unui singur om: Învierea lui Hristos se întâmplă în istorie dar în același timp o transcende. Numai prin Întrupare, prin intrarea în timpul omenesc ar fost posibilă unirea lui Dumnezeu cu omul, dar ființa Sa divină cuprinde în Sine întreaga omenire din trecut, prezent și viitor, de la Adam până la ultimul om de pe acest pământ. Ea nu numai că este un eveniment real, dar este „și mai real” decât puterea noastră de înțelegere, ea este Realitate supremă ce sfidează categoriile umane de spațiu și timp. În astfel de categorii, s-ar putea spune, de pildă, cu tot riscul unor formule infantile, că Învierea lui este un eveniment trecut dar și prezent, că ea s-a petrecut deja dar că se petrece și acum. Incapacitatea (cel puțin a mea) de a exprima convingător aceste lucruri poate indica o realitate mai profundă: că timpul și spațiul sunt arătate de Înviere ca fiind, într-un anumit sens, iluzii. Celebrările liturgice ale Bisericii par a ne spune ceva despre aceasta, și par să plece de la intuiția fundamentală că aceste două categorii alcătuiesc doar o perdea dincolo de care se deschide un alt timp sau, mai bine zis, eternitatea: la sărbători, în misterele rozariului sau, exemplul cel mai bun, în Euharistie, se mărturisește credința că istoria omenească se anulează și că oamenii devin martori, în prezent, la evenimentul respectiv. Comunitatea sfidează curajos spațiu-timpul  iar prin lumina credinței ei înțeleg, mai mult sau mai puțin sofisticat, că există și o altă realitate la care se ajunge prin transcenderea categoriilor prezente.

Învierea ne arată, așadar, că spațiu-timpul este doar o categorie ce demnează limitele capacităților umane de percepție,  slăbiciunea post- Cădere a trupului neîndumnezeit. Viața nu se împarte în timpul acestei vieți și eternitate sau viață veșnică, după. De fapt, suntem deja în eternitate. Ne mișcăm deja într-o dimensiune pe care nu o înțelegem, iar tot ceea ce facem, spunem, gândim ne decide soarta de care vom fi conștienți abia când sufletul se va desprinde de trup. „Că nimeni nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim; și dacă murim, pentru Domnul murim. Așadar, și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a trăit și a murit și a înviat Hristos, ca El să stăpânească și peste morți și peste vii.” (Romani 14:7-9) Nu ne aparținem și nu avem, în raport cu Dumnezeu, drepturi. Existența nu se împarte în „această viață” în care o lăsăm mai moale, trăim clipa și ne justificăm neputințele prin scuza: „așa face toată lumea/asta-i viața” și viața de dincolo, în care… „mai vedem ce se întâmplă/m-o ierta Dumnezeu/nu știe nimeni cum e acolo.” „Hristos stăpânește peste morți și peste vii” este o afirmație care arată depotrivă divinitatea sa dar și incapacitatea umană de a exprima simplul adevăr că, de fapt, timpul nu există.

Natura Căderii

Iar dacă Hristos este noul Adam, ceea ce am spus mai sus aruncă o lumină asupra misterului răului: căci vechiul Adam trebuia sa joace un rol similar. Ce a reușit Hristos prin Întrupare este repararea caracterului vechiului Adam de părinte al întregii umanități. Ce a reușit Hristos prin Înviere este anularea actului Căderii, prin care Adam a antrenat întreaga omenire și întreaga natură- aceasta pentru că el era întreaga omenire. Și tot ca într-o oglindă întoarsă putem privi Căderea: ca și Învierea ea are un caracter deopotrivă istoric și transcedent. Coruperea firii umane și a naturii nu este atât un act- nedrept, pentru unii- prin care greșeala unuia este transmisă tuturor din generație în generație- deși Sfinții Părinți așa o caracterizează- cât mai degrabă un act ce transcende spațiu-timpul prin care toate generațiile ale istoriei au căzut sau cad simultan. Despre Cădere putem spune că s-a petrecut deja dar și că se petrece în această clipă. Urmările ei sunt permanente pentru că ea este mereu actuală. Sentimentul nostru de perplexitate sau nedreptate se naște pentru că nu putem gândi decât în termenii unei desfășurări liniare, în spațiu-timp, a sistemului cauză-efect, dar și pentru că tindem să vedem doar cauzele eficiente, nu și pe cele formale sau finale. Ne revoltă sau ne uimesc fenomenele fără o cauză aparentă, nu înțelegem nedreptatea sau suferința pentru că nu putem vedea starea generală în care se află umanitatea acum, nu auzim „plânsul lui Adam” cum sfâșâie întregul univers acum, nu vedem răul clocotind la marginea Ființei și lemnul Crucii cum pătrunde decisiv în acesta, amuțindu-l și izgonindu-l, acum.

Natura căderilor

Atunci, cum rămâne cu distrugerea Ierusalimului în anul 70 sau cu măcelul populației civile în timpul bombardamentelor Aliate din al doilea război mondial? Din ceea ce s-a  spus mai sus rezultă că prima cauză a suferinței istorice este Căderea. Dar nu în termenii unei permanente pedepse pe care o primesc oamenii, ci în cei ai unei dezordini generale instaurate în lume ca urmare a unui act aflat simultan în istorie și în veșnicie. Trăim, cu alte cuvinte, consecințele ieșirii din Ființă a creației.  Mai există și alte cauze particulare, legate de păcatele individuale? Scriptura spune: Da. Însă găsirea acestor cauze stă sub semnul speculației și cere chiar o interpretare îndrăzneață a Scripturii. Totuși, ne putem imagina următorul model explicativ: transgresiunea unui individ sau a unui grup dintr-un anumit moment istoric recapitulează consecințele ontologice ale Căderii, chiar dacă la o scară mai mică. Viciul distruge sănătatea fizică și sufletească pentru simplul fapt că el este o întoarcere cu spatele la Dumnezeu și o alegere a întunericului. Sclavia spirituală a unei națiuni, înmulțirea fărădelegii distrug legăturile sociale, secătuiesc resursele materiale și rup armonia dintre Dumnezeu și creație. În această cheie putem citi secvențele de violență colectivă ale Vechiului Testament, distrugerea finală a Templului din anul 70 sau catastrofa adusă de Aliați asupra Germaniei în al doilea război mondial: triburile păgâne exterminate de israeliți trebuie plânse nu pentru faptul de a fi fost exterminate, ci pentru că erau păgâne. Eliminarea lor fizică nu vine decât să completeze o auto-eliminare din planul divin pe care singure o aleseră. Hristos a văzut, ducându-și crucea, că Israelul intrase atât de mult în întuneric, încât invazia armatei străine (nici ea ferită de pedeapsă pentru această faptă), nu făcea decât să desăvârșească soarta pe care acesta o alesese. Lovitura fizică era urmarea logică a dezordinii ontologice în care singuri se aruncaseră. În sfârșit, în legătură cu Germania, îmi vine în minte un poster dintr-un muzeu de istorie în Germania: erau două imagini alăturate- prima înfățișa o mulțime de femei aclamându-l frenetic pe Hitler. Sub imagine: „Asta…”; în a doua imagine se vedeau ruinele unui oraș distrus în bombardamentele Aliate. Sub: „…duce la asta”. Termenul lui Karl Jaspers, „culpa metafizică”, desemnând responsabilitatea generală a oricărui cetățean pentru răul petrecut în „cetate”, merită preluat dar reutilizat pentru o dimensiune mai profundă și mai… reală: culpa metafizică a poporului german este ieșirea din lumina Ființei absolute, ale cărei consecințe nu puteau fi decât damnarea sufletească și moartea fizică. Mai devreme sau mai târziu, toți plătesc: păgâni, evrei, soldații romani, Titus și Vespasian, poporul german, trupele aliate, fiecare om și fiecare națiune care trăiește pe acest pământ care uită că „și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem.”

Tot privind către Înviere, apoi către Cădere, putem interpreta și promisiunile Domnului de a binecuvânta sau de a condamna generațiile viitoare pentru ascultarea/păcatele unui singur om sau ale generației prezente: dacă primele două evenimente au o valoare simultan istorică și transcendentă, atunci, dacă ar fi să comparăm fapta bună sau fărădelegea cu aceste două evenimente, ne-am putea gândi că, la o scară mai mică, ceea ce facem are consecințe deopotrivă imediate și îndepărtate. Dacă noi trăim deja în eternitate, atunci și ecourile faptelor noastre (rugăciunea, caritatea, violența, invidia etc. ) se pot răspândi departe în spațiu-timp. Să însemne asta o regândire a exegezei biblice, o citire îndrăzneață a pasajelor în care se vorbește de binecuvântările sau pedepsele Domnului ca reprezentând interpretări imperfecte ale autorilor Scripturii care nu intuiau încă adevărata natură a lui Dumnezeu și nu aveau acces la această speculație ontologică care spune că, în mare, că ne judecăm singuri? Greu de spus. Merită însă recitită opera de tinerețe a Papei Benedict XVI, care, apelând la scrierile lui Bonaventura, merge pe ideea că Revelația este un act divin al cărei înțeles depășește întotdeauna capacitatea de înțelegere a omului, și că tocmai de aceea ea este un proces continuu în care fiecare generație adaugă ceva la tezaurul doctrinei. Iar noi, înainte ca gândirea să devină mai mândră decât este cazul, să ne întoarcem cu smerenie și inimi de copii către Hristos, chipul Tatălui și taina Scripturilor: „Tot așa v-o spun Eu vouă, mai mare bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință.” (Luca 15:7) Iar dacă va fi bucurie în cer pentru cel care se pocăiește, nu înseamnă oare că va fi și tristețe pentru cel care, printr-o alegere liberă, cade?


Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Ianuarie 13, 2012 de şi etichetată , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: