Eseuri decente

„Principii de viață”. Regia: Constantin Popescu

Din inima actualităţii, o structură tipică marilor drame: prinşi în diferite determinări (fără a le exclude pe cele interioare, deci fără a scuza), actorii acestei poveşti romaneşti evoluează către un deznodământ violent. Într-o societate care îmbină caraghioslâcul cu violența, familiaritatea frivolă cu dezumanizarea, lăcomia cu autosuficienţa, un om între două vârste se află la a doua căsătorie, împărţindu-se între perioadele cu fiul cel mare, familia actuală, munca la tipografie şi noua casă ce se construieşte undeva în afara Bucureştiului, în zona fostei platforme industriale Dudeşti. Stres, oboseală, diverse lucruri de făcut, guri de hrănit şi un fiu intrat în perioada adolescenţei: absent, arogant, recalcitrant, mereu cu ochii în telefon şi în ecranul calculatorului.

Comitem nişte fapte şi nu înţelegem nimic. Nu înţelegem în ce măsură suntem influenţaţi de o cultură contemporană aflată în plină descompunere. Nu înţelegem unde greşim, cum de a ajuns un fiu în acest stadiu, nu înţelegem nici transformările prin care trece el. Când ne aducem aminte de educaţie, dăm sfaturi inutile, ba chiar nocive, ratând ținta complet. Mai profund, nu înţelegem complexitatea fiinţei umane, structura ei ambivalentă, uneori schizoidă, marele zid despărţitor care trece chiar prin inima noastră, opunând înclinaţia spre rău aspiraţiei către bine, adevăr şi frumos. Constantin Popescu pare să fi înţeles o parte a acestor cauzalităţi: un sfat oarecare, un gând fac parte întotdeauna dintr-o unitate mai mare, dintr-un principiu de viaţă, din felul în care omul se raportează la transcendență şi la aproapele său. Să încercăm o ipoteză: dacă tot ce îi poţi spune fiului tău este că cel mai important, în relaţia cu o fată, e “să se protejeze”, “să nu cadă de fraier”, iar, dacă are probleme, să îţi spună, „ca  să găsim o soluţie, că doar faci 15 ani”, înseamnă că e logic ca mai târziu el să îşi înjure părinţii. În fond, aceste sfaturi glumețe nu fac decât să transmită mesajul că doar satisfacția personală contează, iar ceilalți oameni sunt buni doar în măsura în care servesc la atingerea unui obiectiv egoist. Sau: dacă tu îţi părăseşti soţia şi copilul pentru o altă femeie, atunci înseamnă că eşti genul de om care îi dă sfaturi de genul celor de mai sus fiului tău; mai departe, după o asemenea “traiectorie”, ruptura violentă dintre copil şi părinţi va fi previzibilă. Putem schimba poziţiile acestor trei termeni ai argumentului. Important este că izbucnirea de la final, când tatăl îşi iese din minţi şi îşi bate fiul cu o furie de necontrolat, este încadrată perfect şi logic în întregul context al acestor vieţi, principii, tipuri de relaţii.

Răul, vinovăţia cumplită dar nu în totalitate conştientizată, malaxorul unei lumi prăbuşite, durerea tatălui rănit profund de un fiu căzut deja în întuneric, toate acestea se adună în scena bătăii, producând un moment cinematografic de mare intensitate, cu potenţialul de a deveni clasic. Constantin Popescu se dovedeşte a fi un regizor curajos, care alege să prezinte, după discursul despre luptătorii din munţi (“Portretul luptătorului la tinereţe”), o scenă dureroasă, dar tipică, dintr-o familie românească. Subiectul sensibil, dilema etică, obsesia forţelor sufleteşti şi istorice inexorabile nu îl sperie.

P.S. În această perioadă, când dreapta românească redescoperă virtuţile clasei mijlocii şi caracterul ei de motor al dezvoltării și purtătoare a făcliei eliberării din lanțurile socialismului şi asistențialismului, iată că primim un semnal de alarmă din partea artei: aceasta e clasa mijlocie, cu nimic mai bună sau mai rea decât alte categorii sociale. Arta ne invită astfel la o viziune realistă asupra naturii umane. Ce am putea aştepta de la o categorie vrăjită de consum, televizor şi gadget-uri, indiferentă faţă de valorile perene, formată în cultura revoluţiei sexuale şi a „legendelor rock-ului”? Cu ei construim o nouă lume? Se va asemăna clasa mijlocie românească cu cea din Polonia- o societate cu o istorie glorioasă şi valori încă vii, cu cea din America primei jumătăţi a secolului 20- tradiţionalistă, aprobând de două ori salvarea Europei, sau, din contră, cu cea din China- productivă, întreprinzătoare, fără îndoială capitalistă, dar acceptând, cu un tipic zâmbet îngheţat, un stat criminal? Şi romanul “Moromeţii” are un deznodământ asemănător. Mai are timpul răbdare? Va putea politicul să construiască pe bazele unei societăți postcomuniste şi secularizate?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 24, 2011 de şi etichetată , , .
%d blogeri au apreciat asta: